Eternitate românească

Zilele trecute, m-am pus pe răsfoit o carte "veche". Mă întorc la ea când şi când, la intervale neregulate, după un orar ciudat, care mă ia şi pe mine pe nepregătite. Dar fiecare lectură îmi procură delicii de nedescris. Găsesc mereu într-o observaţie, într-o întorsătură a frazei, într-un diagnostic sau într-o ironie ceva proaspăt, ceva care să-mi cureţe mintea şi ochii de praful şi noroiul cotidian. De data asta, am dat peste un pasaj pe care îmi permit să-l reproduc aici:
"În epoca de tranziţie, prin care a trebuit să trecem ca să ieşim din starea de umilinţă în care eram căzuţi şi să ne ridicăm la o viaţă civilă şi politică, am putut avea multe şi mari decepţiuni, am putut întâlni în cale fel de fel de caractere: oameni, unii slabi de înger, cari la momentul chemării au lipsit de la datoria lor, alţii, regretând o stare de lucruri în care trăise, care le convenea şi le profita poate, se uita cu dor la trecutul ţării; pe alţii, îngrijaţi de repegiunea cu care se succedau aspiraţiunile şi exigenţele naţionale, rămâneau înapoi; pe mulţi îngâmfaţi de succesele naţiunei, la cari nici cu gândul nu gândise, îşi atribuiau lor tot meritul, fără a voi să recunoască cea mai mică participare nici mersului natural al lucrurilor, nici împrejurărilor dinafară. Am putut vedea oameni orbiţi de invidie sau de ambiţie care nu au cruţat nici intriga, nici clevetirea pentru a ajunge sau pentru a se susţine la putere sau la favoare, sau pentru a-şi face o popularitate."
Dacă n-aş fi amintit de la bun început despre cartea "veche"; dacă aş fi umblat puţin la topica şi stilul autorului; dacă aş fi construit altcumva aceste rânduri, cu siguranţă că paragraful de mai sus ar fi putut trece drept o analiză laconică, rece şi necruţătoare a prezentului.

Dar el nu a fost scris nici ieri, nici alaltăieri, ci pe la 1880, de lucidul şi savurosul, cel puţin pentru mine, Ion Ghica. Şi el ne aminteşte, astăzi, că locuim într-un soi de eternitate nătângă şi păguboasă, că arătăm acum ca în anii '90 ai sfârşitului de secol XX şi la fel arătam şi în anii '80 ai sfârşitului de secol XIX.
Suntem pereni în metehnele şi tarele noastre. Multe dintre ele le-am transformat în virtuţi şi le privim ca pe nişte odoare. Măcinăm la moara neputinţei cu sârg şi îndărătnicie. Ne-am descoperit vocaţia statului pe loc. Mimăm modernitatea, justiţia, morala, educaţia, democraţia. O facem cu o voluptate bolnăvicioasă şi cu rânjete superioare, în vreme ce în jurul nostru totul a început să miroase urât şi alarmant.