Stan Stoica: „Istoricii sunt excluşi din prezent, închişi în arhive, aruncaţi în trecut” / de Stelian Ţurlea

Stan Stoica (n. 1975) este licenţiat al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti (1997), şi doctorand al aceleiaşi instituţii. Profesor de istorie. Colaborator al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti. A publicat studii şi lucrări consacrate cu precădere istoriei contemporane a României, între care Dicţionarul partidelor politice din România (1989-2004), România, 1989-2005. A Chronological History (2005). Coautor şi coordonator la Dicţionar de istorie a României (2007) şi Dicţionar biografic de istorie a României (2008), ambele la Editura Meronia, cu un cuvânt-înainte de acad. Dinu Giurescu. A colaborat la Enciclopedia de istorie a României (vol. II - 2003), Dicţionarul partidelor politice, 1859-2003 (2003), Enciclopedia ilustrată de istorie universală Reader's Digest (2006). Recent a publicat România după 1989. Enciclopedie de Istorie (Editura Meronia), una dintre cele mai cuprinzătoare sinteze ale istoriei româneşti postcomuniste.

- "Le-am oferit libertatea, fără să îi întreb ce vor face cu ea". Domnule Stan Stoica, cu acest motto se deschide ultima dvs. carte, "România după 1989. Enciclopedie de Istorie", apărută la Editura Meronia. Cuvintele îi aparţin lui Mihail Gorbaciov. Până la urmă, românii şi-au câştigat singuri libertatea sau au primit-o de la sovietici?

- Sigur că cei mai mulţi ar spune astăzi, pe bună dreptate, că adevărul este undeva la mijloc. Eroismul revoluţionarilor timişoreni şi bucureşteni nu poate fi pus la îndoială, aşa cum nu poate fi pusă sub semnul întrebării nici existenţa câtorva mii de "turişti" sovietici, semnalaţi exact în zonele fierbinţi din decembrie 1989.

- Teza aceasta, a implicării serviciilor secrete sovietice în revoluţie, poate fi susţinută într-un mod documentat?

- Teza aceasta câştigă tot mai mult teren, pe măsură ce ies la iveală documente din arhivele militare şi ale Securităţii. La fel, ideea existenţei unui grup pregătit dinainte să preia puterea. Dar cum arhivele cele mai importante rămân încă inaccesibile istoricilor, este greu de formulat o concluzie definitivă, evenimentele de atunci având multe umbre şi unghere ascunse.

- A influenţat despărţirea aceasta violentă de comunism modul cum s-a desfăşurat tranziţia?

- Sigur că da! Dacă analizăm comparativ atmosfera publică din ţările est-europene aflate în tranziţie, constatăm că în România au fost cele mai radicale manifestări, cele mai vehemente contestări ale legitimităţii Puterii, cele mai numeroase conflicte (sociale, interetnice, politice), iar asta nu doar din cauza urmelor lăsate de comunism, ci şi a frustrărilor legate de Revoluţie. Rănile sunt încă vii, de vreme ce anul acesta, la comemorarea a 20 de ani de la mineriada din 13-15 iunie 1990, s-a strigat "Iliescu judecat, pentru sângele vărsat!", în faţa casei sale.

- Totuşi, această perioadă nu este prea recentă pentru a fi abordată de istorici, tocmai pentru că lipsesc instrumentele tradiţionale ale acestora, adică documentele din arhivă? Nu ar trebui să o lăsăm exclusiv în seama analiştilor politici şi a "formatorilor de opinie"?

- Din păcate cam asta facem. Istoricii sunt invitaţi foarte rar să-şi exprime părerea despre prezent sau despre trecutul recent. Ei nu au limbajul colorat al jurnaliştilor, nu au verva analiştilor politici, sunt prea prudenţi... nu fac audienţă! Dar cred că, prin lucrările pe care le publică despre istoria recentă, istoricii pot contribui foarte mult la o înţelegere mai echilibrată şi la o acceptare mai uşoară a prezentului. Dacă un politician, un jurnalist, un analist spune despre actuala criză că este vina nu ştiu cărui politician sau partid sau guvern, un istoric va spune că astfel de crize economice se succed cu o anumită ritmicitate în istorie, că ele au cauze mai profunde, că există conexiuni complexe la nivel intenaţional care le globalizează, că au o durată de cel puţin trei ani şi consecinţe pe termen lung etc.

- Desigur! Cu riscul de a fi subiectiv, spun totuşi că istoricii sunt oarecum excluşi din prezent, sunt "închişi" în arhive, aruncaţi în trecut. Nu sunt folosiţi ca "resursă socială" pentru înţelegerea şi depăşirea crizei. Acest lucru cred că este valabil nu doar pentru istorici, ci şi pentru economişti. Câţi economişti neimplicaţi politic, câţi istorici aţi văzut apărând la emisiunile TV pe teme de actualitate politică şi economică?

- Da şi nu. Da, deoarece întotdeauna istoricii au fost folosiţi pentru a legitima o ideologie, un partid sau un curent politic. Dar trebuie spus şi că, într-un regim democratic, lumea aceasta a istoricilor are o anumită autonomie faţă de factorul politic, deşi nu sunt cu totul eliberaţi de restricţii. Ei pot fi, totuşi, în general, mai obiectivi, mai echilibraţi.

- Revenind la lucrarea dvs. despre perioada de tranziţie, am văzut o anumită preocupare pentru înregistrarea unor scandaluri de corupţie, a unor inginerii financiare. Este corupţia un flagel specific tranziţiei? A existat şi în trecut?

- O, este o adevărată tradiţie, iar noi ţinem la tradiţii, nu? De fapt, nu este doar o tradiţie a noastră, deoarece corupţia este unul dintre firele roşii ale istoriei, care traversează toate epocile şi toate culturile. Doar în unele societăţi de astăzi, foarte rafinate, corupţia e aproape inexistentă. La noi, regimul fanariot este un punct obligatoriu de reper, deoarece s-a creat un adevărat sistem de spoliere a ţării, în folosul unui grup foarte restrâns. Relevant este şi faptul că abia în perioada regulamentelor organice s-a diferenţiat "visteria ţării" de vistieria personală a domnului. Mergând mai departe, în perioada interbelică, aş menţiona acea întrevedere între regele Carol al II-lea şi un grup de industriaşi care i-au dăruit harta României în relief, făcută din aur, iar regele a făcut observaţia că "munţii patriei sunt de fapt mai înalţi". În perioada de tranziţie, corupţia a avut specificul ei, dat de trecerea de la economia de stat la cea capitalistă, de absenţa unor instituţii funcţionale care să lupte împotriva ei, de "foamea" de capital a întreprinzătorilor români, de menţinerea structurilor fostei Securităţi. Situaţia este bine caracterizată de sintagmele "miliardari de carton", "capitalism de cumetrie", "corupţia fără corupţi" sau "corb la corb nu-şi scoate ochii".

- Cea mai gravă consecinţă, mai gravă chiar decât risipa financiară în instituţiile publice, mi se pare a fi crearea unui mecanism foarte perfecţionat de selectare greşită a elitei politice şi sociale, pe termen lung. Acest lucru ridică serioase semne de întrebare cu privire la viitorul nostru, ca naţiune civică.