Fachiri şi nababi / de Alex. Ştefănescu

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- Vorbeşti despre această austeritate programatică, despre un fel de atitudine de fachir a artistului, dar uiţi că mulţi creatori, şi încă dintre cei mai mari, s-au remarcat, dimpotrivă, tocmai prin bogăţia mijloacelor şi adeseori prin capacitatea de a extinde, mai mult decât au visat vreodată predecesorii lor, aria din care şi-au recoltat elementele necesare exprimării. Paul Valéry sau Mihai Eminescu au folosit, într-adevăr, relativ puţine cuvinte, stârnind admiraţia prin arta cu care le-au aşezat în noi şi noi contexte pentru a revela nuanţe semantice nebănuite, dar François Rabelais sau Tudor Arghezi au adunat, cu aspiratorul uriaş al vervei lor, tot ce-au găsit pitoresc în limbă, inclusiv la periferia ei. Să-ţi mai amintesc de James Joyce, de Pablo Picasso, de Karlheinz Stockhausen...

- Am precizat de la început că în general se etalează mijloace cât mai sumare pentru a produce impresia de rezolvare spectaculoasă, de virtuozitate. Însă uneori, într-adevăr, artiştii ni se prezintă, ca nişte nababi, cu o nemaivăzută bogăţie de mijloace. Aceste cazuri nu contravin, totuşi, regulii. Folosindu-se de un asemenea arsenal ultrasofisticat, autorii respectivi vor să sugereze tot ideea de dificultate şi, în consecinţă, să creeze tot senzaţia de performanţă. Scamatorul ne uimeşte şi cu simplitatea eşarfei de mătase, din care scoate iepuri sau porumbei, dar ne uimeşte şi cu numărul mare de cărţi de joc pe care le menţine în aer în acelaşi timp, de parcă şi-ar înzeci mâinile ori şi-ar însuti degetele. Violonistul care foloseşte o singură coardă de la vioară sau omul-orchestră care cântă la toate instrumentele dintr-odată enunţă şi unul, şi altul nişte dificultăţi pe care apoi le depăşesc într-un mod aproape de neînţeles pentru noi, ca şi cum ar fi înzestraţi cu puteri supranaturale. Ceea ce contează cu adevărat este, deci, nu neapărat sărăcia mijloacelor, ci asumarea până la capăt a dificultăţii respective. Dacă mi-am propus să imit cu ajutorul unei frunze trilul privighetoarei, nu am dreptul să trişez şi să mă folosesc pe ascuns de alte instrumente sau, cine ştie, să ţin în buzunar o privighetoare adevărată.

Mă aflu, cum spuneam, în faţa ta şi îţi fac cunoscute într-un fel sau altul - explicit sau implicit, la început sau pe parcurs - mijloacele de care dispun şi dificultăţile pe care mi le asum. Apoi ("apoi" nu neapărat în sens temporal, ci, categorial) începe actul propriu-zis al imitaţiei. Scopul meu este să te determin să recunoşti realitatea imitată şi pentru aceasta, de obicei, nu o reproduc în detaliu, ci recurg la câteva elemente evocatoare. O reproducere fidelă, de altfel, nici nu este posibilă deoarece ar presupune, pur şi simplu, o reînfiinţare a obiectului respectiv, o creaţie demiurgică. Şi, după cum ştii, nici dumnezeu, cu tot supranumele său pompos de "atotputernicul", nu poate face două lucruri identice. În univers, se presupune, nu există două realităţi exact la fel.

- ...

- Nu aştepta de la mine argumente în acest sens, legate de infinit, de probabilitate şi aşa mai departe. Întreabă-i mai bine pe fizicieni sau pe filosofi. Obiectul în cauză, deci, oricum nu poate fi reconstituit cu deplină fidelitate. Şi nici nu-mi propun asta. Mobilul meu nu este să multiplic pâinea sau peştele ca să-ţi ofer ceva de mâncare. Eu urmăresc doar să-ţi creez pentru o clipă iluzia unei realităţi, tu să o recunoşti şi apoi să nu rămâi cu gândul la ea, ci să admiri "arta" cu care ţi-am evocat-o. Dacă sunt, de exemplu, actor şi vreau să-l imit pe un copil, n-am să des-cresc cu adevărat şi n-am să-mi netezesc o parte din circumvoluţiuni, ci am să merg sărind când pe un picior, când pe altul, am să mă mânjesc la gură cu marmeladă, am să pronunţ cuvintele trunchiat şi nazal, adică am să-ţi înfăţişez acele câteva aspecte suficiente pentru a aduce în mintea ta imaginea copilului. Iar tu, la rândul tău, n-ai să-mi pretinzi să te fac să crezi că ai în faţă chiar un copil, ci, ştiind că totul este o convenţie, un joc, ai să te declari mulţumit în momentul în care vei constata că a reuşit evocarea.

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com