Ofensiva Nordului, plutonul nepoliţist / de Daniel Nicolescu

Ziarul Financiar 30.09.2010

O ştire năucitoare: potrivit săptămânalului "L'Express" din 26 septembrie a.c., 93% dintre cetăţenii Norvegiei declară că au citit cel puţin o carte în anul 2009. Nu ştiu dacă vreo altă ţară a lumii se poate mândri cu un scor asemănător, după cum nu pot pricepe cum este posibil, în corolar, ca populaţia cu vârstă preşcolară a ţării să fie atât de redusă numeric: 7%. Pentru că, dacă cineva nu citeşte cărţi în Norvegia, singura explicaţie este că acesta probabil nu ştie să citească. Ei bine, în acest paradis al lecturii locuit de (dacă socotelile noastre sunt corecte) 4,5 milioane de cititori, scriitorii sunt nişte staruri.

Printre stele, un romancier cu halou de auroră boreală, Per Petterson. Marea glorie a momentului, autor tradus în 47 de ţări, printre care şi România (Univers, 2007, "La furat de cai"). Născut în 1952 la Oslo, a făcut tot soiul de mici slujbe (a început ca agricultor, a continuat ca librar şi traducător), iar în 1987, bulversat, potrivit propriilor declaraţii, de lectura unei cărţi scrise de Simone de Beauvoir, se apucă de literatură. În acel an publică un volum de povestiri ("Aske i munnen, sand i skoa"), primite cu entuziasm de critica norvegiană, iar în 1996 îi apare "Til Sibir" ("Spre Siberia"), nominalizată la The Nordic Council's Literature Prize. În 2000, "I kjolvannet", povestea unui tânăr care îşi pierde familia în tragedia scufundării vasului Scandinavian Star, ia Premiul Brage, iar traducerea din "Ut og stjæle hester" ("La furat de cai") primeşte, în 2006, The Independent Foreign Fiction Prize, iar în 2007, International IMPAC Dublin Literary Award, cel mai generos, financiar vorbind (100.000 de euro), premiu literar pentru o singură carte de ficţiune publicată în limba engleză. În acelaşi an, New York Times Book Review aşază cartea printre cele mai bune 10 titluri ale anului. În 2008 apare cel de-al şaselea roman al său (şi deocamdată ultimul), "Jeg forbanner tidens elv" ("Am blestemat fluviul timpului"), care a făcut deja impresie şi şi-a cucerit fani atât în spaţiul norvegian, cât şi în cele anglo- şi francofon (traduceri în 2009 şi 2010).

Iată incipit-ul: "Aceste evenimente s-au întâmplat cu ani în urmă. De ceva vreme, mama nu se simţea prea bine. Ca să nu le mai dea apă la moară celor care se arătau îngrijoraţi pentru ea, fraţii mei mai ales, dar şi tata, ea s-a hotărât în cele din urmă să meargă la consultaţie la medicul care avea dintotdeauna grijă de familia noastră. Era probabil foarte vârstnic, pentru că nu-mi amintesc să fi mers vreodată la alt doctor şi nici nu ţin minte să-l fi cunoscut tânăr. După un consult rapid, acest doctor bătrân a trimis-o pe mama la nişte investigaţii suplimentare la spitalul din Aker. În acest vast spital situat în preajma intersecţie Sinsen, din acea parte orientală a oraşului Oslo pe care îmi plăcea s-o consider ca fiind a noastră, mama a fost plasată într-o încăpere vopsită în alb şi verde deschis şi a fost supusă mai multor examinări, dintre care multe au fost probabil dureroase. Apoi au trimis-o acasă în aşteptarea rezultatelor." Simplu, prea simplu poate, şi direct. Cu mult alb şi verde deschis, nuanţele zăpezii norvegiene şi ale vegetaţiei plăpânde care încearcă să se strecoare prin stratul de omăt. Scriitura lui Petterson, emoţionantă şi intensă, comunică drame profund umane şi n-are nicio legătură cu romanele poliţiste care au făcut faima Septentrionului în ultimii ani.

În "Am blestemat...", Arvid, naratorul, află, după episodul spitalicesc de mai sus, că mama sa, independentă, rebelă, mare fumătoare şi băutoare de whisky, suferă de cancer. Hotărâtă să nu-şi plângă de milă în sânul familei, ea a sărit în primul ferryboat şi a plecat în Jutlanda, în nordul Danemarcei, de unde era originară. Arvid îi ia urma şi între cei doi se stabileşte o comunicare puternică, făcută din rememorări tandre, dar pudice (aceasta este de fapt substanţa romanului), dintr-un joc subtil între prezent şi trecut, din reconsiderări capitale şi ajustări necesare, dintr-un balans continuu între umor şi melancolie. Arvid îşi povesteşte eşecul mariajului, amorurile pasagere, moartea prematură a fratelui său, copilăria sa într-un cartier muncitoresc din Oslo şi angajarea sa militantă, procomunistă. Elemente care au marcat şi biografia de tinereţe a autorului (acum gentleman-farmer, de când trăieşte din scris), comunist de omenie (ba chiar de mao-menie, câtă vreme a gustat din deliciile acestui tip de stângă extremă, comunismul în tendinţă Mao), exact precum suedezul Stieg Larson, autorul celebrissimului "Millenium", care fusese membru al partidului comunist lapon.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, \n 1982, al Universit`]ii Bucure[ti, Facultatea de filologie, sec]ia rom=n`-portughez`. Redactor principal ([i, \ncep=nd cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, \ntre 1985-2003. Colabor`ri (cronic` literar`, cronic` plastic`, traduceri) la numeroase reviste culturale, \ncep=nd cu 1974. Redactor [i art-director la diverse publica]ii din ]ar`. A semnat mai multe volume de traduceri [i un volum de interviuri. Din anul 2000 p=n` \n 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminic`.