“Dar cum rămâne cu cealaltă poveste?” / de Bogdan Creţu

De oricâtă frondă s-ar dovedi capabili, oricât de dezinhibaţi ar fi, tinerilor prozatori de astăzi le lipseşte, cu excepţiile de rigoare, curajul de a povesti pur şi simplu, de a construi intrigi liniare, fără artificii seci ori şmecherii previzibile.

Cei câţiva care nu îşi propun neapărat să şocheze, ci să joace onest, cu cărţile pe masă, realizând că romanul nu poate fi o colecţie de însemnări similidiaristice, aleatorii, debordând de sexualism ori limbaj frust, dar trădând o acută sărăcie a imaginaţiei vor fi, cred, câştigătorii de mâine. Printre aceştia, Florin Lăzărescu mi se pare mai puţin dispus să asculte de modele vemii, conturându-şi o manieră proprie care cu siguranţă, peste ceva timp, va da rezultate surpinzătoare pe spaţii mai extinse.

Încă de la debutul din 2000, cu volumul de proze scurte Cuiburi de vâsc, tânărul scriitor ieşean a atras atenţia prin ceea ce colegilor săi de generaţie le cam lipsea şi, în mare parte, nu le prisoşte nici astăzi: talentul de povestitor, dublat de o autentică naturaleţe a dialogului. În miniromanul ce a urmat, Ce se ştie despre ursul panda (2002), atuurile sale s-au acutizat, pentru ca romanul Trimisul nostru special, apărut, ca şi precedentul, la Editura Polirom, să reprezinte deja o confirmare, ba chiar o maturizare, o "clasicizare" a mijloacelor şi artificiilor narative care l-au impus pe autor. Prima impresie la lectură este puternica vizualizare a evenimenţialului pe care textul ţi-o impune; Lăzărescu alcătuieşte parcă scenarii precis tăiate, nu se pierde în peroraţii inutile, nu are gustul descriptivului ori al domolirii discursului în divagaţii inutile. De aceea, cartea sa se citeşte dintr-o suflare, chiar dacă încalcă regula tradiţională a structurii liniare, unidirecţionale. Romanul este un mozaic atât în ceea ce priveşte diversele plot-uri pe care le aruncă în joc, cât şi vocile narative care preiau, sacadat, iniţiativa.

Personajele lui Florin Lăzărescu suferă de o patimă orientală de a povesti, pentru ele lumea există numai în măsura în care tăinuieşte o poveste şi se supune legilor acesteia. Chiar şi realitatea cea mai aridă, cea mai obişnuită, brutală, cinică, prea grăbită pentru a mai acorda atenţia cuvenită amănuntelor care fac legătura cu alte lumi ficţionale paralele, ascunde în nişele sale obscure un miez de poveste.

Uneori naraţiunea, personajele alunecă lin către zona inefabilă a miraculosului, a fabulosului, dar autorul ştie să acrediteze aceste registre, montându-le în rame cât se poate de verosimile şi conferindu-le turnuri fireşti. Lumea în care trăim, pare el a susţine, nu este unidimensională, o salvează imaginaţia, legendele adevărate, naivitatea unora care se încăpăţânează să nu-şi piardă dispoziţia diafană de a străpunge pojghiţa lucrurilor.

Romanul debutează cu o scenă menită să inducă o anumită incertitudine cititorului: Antonie, reporterul unui cotidian de mare tiraj, îşi povesteşte una dintre experienţele-limită, atribuindu-i, prin detaşarea relatării, nota unui fapt comun: călătoria către lumea cealaltă: "Închipuie-ţi un rahat de tunel, o chestie oranj, prin care treci dinspre viaţă spre moarte". Nimic mai obişnuit, aparent, Raiul găzduieşte sfinţi necanonici, care nu-şi refuză plăcerea de a fi băieţi de gaşcă, imprimând scenei o alură burlescă ce dă naştere unui comic irezistibil. De ce i se îngăduie tocmai lui Antonie să ajungă la limita sensibilă dintre viaţă şi moarte, să tragă cu ochiul înspre cealaltă faţetă, considerată tabu, a realităţii? Este el alesul, cel căruia i se acordă privilegiul de a deveni "trimisul special" în lumea de dincolo? Încărcătura religioasă, mistică a romanului nu este de neglijat, personajele având mereu iluzia că operează în numele cuiva străin, dar totuşi apropiat, a cărui bunăvoinţă le-ar justifica existenţa, dar cu care îşi permit să vorbească de la egal la egal (exemplar este momentul rugăciunii ţiganului Elvis adresată unui Dumnezeu căruia îi cere, amical, protecţia ca preţ al credinţei sale).

De altfel, reluând istoria lui Iisus într-o manieră dezinhibată, eroul-narator îl numeşe, deloc întâmplător, "trimisul" Domnului; mântuitorul este, aşadar, trimisul special al tatălui ceresc, la fel cum şi Antonie devine mesagerul lumii de aici către sferele celeste. Un transfer simbolic are astfel loc, deschizând breşa pentru un alt nivel al lecturii cărţii.

Dar să încerc să-mi pun, totuşi, ordine în idei. Chiar dacă romanul este alcătuit din variate poveşti, aducând în scenă protagonişti diferiţi, straniul ziarist Antonie este, totuşi, cel care conferă coerenţă lumii ficţionale închegate de autor din cioburi disparate, dar cordial lipite între ele. De fapt, în jurul său gravitează şi restul personajelor, el este nexus-ul tuturor poveştilor acestora, alambicate sau simple, către el converg toate dramele sau farsele lumii, în el se întâlnesc toţi eroii literaturii, de la Enkidu, la Don Quijote, Hamlet ori Ahab; viaţa lui Antonie este o sumă de legende, cărora le face loc în lumea concretă, pragmatică pe care, ca reporter, încearcă să o exploreze. Paul Cernat observă bine în prefaţă că autorul are harul de a proiecta "în basm şi în fabulaţie ludică toate ororile lumii".

Ceilalţi protagonişti păstrează reminiscenţe din arealul fabulatoriu; ca şi Antonie, ei nu se hotărăsc să se maturizeze complet, se încăpăţânează să înfrunte prin imaginaţie, naivitate ori bună credinţă brutalitatea cotidianului. Dar, lucru semnificativ, fiecare dintre ei este sortit eşecului. Părintele Ioan nu suportă ideea că este un sfânt, profesorul Iosif, tatăl lui Antonie, înnebuneşte în urma detenţiei în închisorile comuniste şi-şi educă, în sirit spartan, copilul, refuzându-l lumii pe care o detestă, ţiganul Elvis moare în urma unei supradoze de cocaină, pseudo-teroristul Mohammad nu are tăria de a detona dinamita cu greu procurată, unui sfânt i se fură degetul mijlociu întins, revoltat, către lume, redactorul-şef al ziarului resimte, dincolo de masca cinică, rece, pe care o afişează, eşecul personal, complexat fiind de anumite drame ale copilăriei. O lume sordidă, aşadar, pragmatică, pentru care totul, inclusiv divinitatea, se transformă în marfă mediatică ("Dumnezeu e-o ştire răsuflată"), guvernată de un cinism devenit modus vivendi. O realitate recognoscibilă care, pentru a fi salvată, are nevoie de "frumoşi nebuni" precum "sălbaticul" Antonie. Acesta este convins că numai preschimbând lumea într-un şir nesfârşit de poveşti o poate salva.

Accentele mistice ale romanului nu împrumută tonalităţile fonfăite, convenţionale, ale predicii plate, seci. Dumnezeu însuşi este supus unui test, căci făptura pe care a creat-o nu mai este demnă de iubirea sa. "Pe cei buni nu-i greu să-i iubeşti… Iubeşte-i pe ăştia, dacă poţi! Eu nu-s în stare", îi aruncă Cel de sus mântuitorului. Pentru a salva omenirea de peirire, Iisus trebuie să se coboare la nivelul acesteia. Antonie, ca un profet care a părăsit sălbăticia pentru a cunoaşte lumea şi, astfel a o îndrepta, perorează nonşalant: "Iisus e viu, la fel de viu ca povestea sa. Eu unul merg pe stradă cu frică, să nu trec nepăsător pe lângă Iisus".

Talentul lui Florin Lăzărescu este de a pune toate acestea într-o carte, fără a deveni tezist. Dimpotrivă, el este, probabil, unul dintre puţinii scriitori tineri care, odată ce i-ai gustat, îţi devin apropiaţi, familiari. Cu personajele sale te aştepţi să te întâlneşti pe stradă; umorul său este contagios şi revigorant, aliajul de gravitate şi cozerie te îndeamnă să crezi, la rându-ţi, cum că realitatea ascunde în pliurile sale multicolore variante à rebours ale aceluiaşi fapt. Că, în fond, orice eveniment îşi are povestea sa, autentică ori apocrifă şi că, atâta timp cât lumea se dovedeşte a fi un labirint ficţional, osatură a marii poveşti, ea este salvată. Relativizate cu blândă ironie şi susţinute de un simţ al comicului care face simpatice până şi ticăloşiile oamenilor, întâmplările obişnuite capătă înţelesuri adânci.

Portavoce a autorului, Antonie traversează o reală experienţă iniţiatică. În final, el se confesează: "Trăiesc de peste treizeci de ani în această lume care mă fascinează şi mă sperie, în egală măsură. Şi-n fiecare zi, cumva, fascinaţia scade, iar spaima creşte. Am senzaţia că n-am înţeles şi nu înţeleg nimic". Dar la înţelegere se poate ajunge într-un singur fel: prin poveste. "Hai mai bine să-ţi povestesc lumea", ne îndemnase protagonistul la începutul romanului, luându-ne părtaşi în această fascinantă aventură a cunoaşterii care este viaţa sa. Cu alte cuvinte, povestea sa şi a lumii în care îi este dat să vieţuiască. Una dintre atâtea altele posibile, căci realitatea pare a fi o inepuizabilă fabulă, matrice generoasă a unui număr nesfârşit de intrigi secundare.

Dar, vorba unui personaj al cărţii, "cum rămâne cu cealaltă poveste?" Ne va lămuri, de bună seamă, Florin Lăzărescu, bravul povestaş, în următoarea sa carte.

BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctor în filologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Vişniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iaşi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "România literară"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei "Ateneu"), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefeţe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în "Ziarul de Iaşi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iaşi, din 2006.