Le Divorce/ de Diane Johnson

Diane Johnson, romancieră, eseistă şi scenaristă ameri¬cană, s-a născut în 1934 la Moline, Illinois. De două ori finalistă la Pulitzer Prize şi de trei ori la National Book Award, a fost de multe ori comparată cu Jane Austen şi Edith Wharton pentru comediile ei de moravuri despre americani care trăiesc în străinătate.

Printre romanele sale, devenite bestselleruri, se numără "Le Divorce" (1997), "Le Marriage" (2000) şi "L'Affaire" (2004). A scris, de asemenea, biografii ― "Lesser Lives şi Dashiell Hammett: A Life" ― şi, după patru luni petrecute în Iran alături de soţul său medic, "Persian Nights", comparată cu "Passage to India" a lui E. M. Forster. Inspirată tot de experienţa legată de munca soţului ei, scrie în 1990 "Health and Happiness", în care înfăţişează viaţa într-un mare spital din San Francisco, şi colecţia de povestiri "Opium: Some Travelers' Tales" (1993).
Diane Johnson colaborează frecvent la The New York Times Book Review. A scris, alături de Stanley Kubrick, sce¬nariul la "The Shining" (1980), bazat pe romanul omonim al lui Stephen King.
În prezent, locuieşte la Paris şi San Francisco.
"Le Divorce" este povestea unei americance isteţe şi sexy care vine la Paris să-şi viziteze sora vitregă, pe Roxy, o poetă a cărei căsnicie cu un membru al unei familii de aristocraţi francezi i-a asigurat un loc de invidiat în societatea pariziană. Însă la vie en rose nu prea se regăseşte în căminul familiei Persand: soţul lui Roxy tocmai a părăsit-o pe aceasta pentru soţia cehoslovacă a unui avocat american. Se aud oare zvonuri de… divorce?

"Le Divorce" a fost ecranizat în 2003, în regia lui James Ivory, cu un scenariu de Ruth Prawer Jhabala şi având în distribuţie pe Kate Hudson, Naomi Watts, Glenn Close, Leslie Caron, Rona Hartner, Stephen Fry etc. Filmul a fost recompensat cu Premiul Wella pentru regie la Festivalul de film de la Veneţia.
,,Un roman sclipitor despre ciocnirea nebunească a două culturi în Oraşul Luminilor... Captivant"(Boston Globe) "Dacă ar fi să-i încrucişăm pe Jane Austen cu Henry James, rezultatul ar fi Diane Johnson."(San Francisco Chronicle) ,,O excelentă comedie de moravuri."(Los Angeles Times Book Review)

În ziua în care am fost la Chartres, Roxeanne era aproape la fel de agitată la gândul că va trebui să-i spună lui Suzanne că Charles-Henri a părăsit-o ca atunci când se petrecuse evenimentul în sine. Ştia că Charles-Henri probabil nu-i spusese nimic mamei sale pentru că nu voia să-i dea veşti neplăcute, să strice atmosfera la prânzul de duminică sau să dea naştere unei discuţii. Bineînţeles, Suzanne a observat imediat că Charles-Henri nu era cu noi; uitându-se la faţa lui Roxy, i-a ghicit îngrijorarea şi, apropiindu-se de obrazul ei pentru sărutul "în aer" de bun venit, a spus:
- Ei, unde e mon enfant?
Iar Geneviève i-a răspuns:
- Sunt aici, grand-mère.
Dar, desigur, Suzanne întreba de Charles-Henri, cel mai mic dintre copiii ei.
- Am ajuns primele? Voiam să stau puţin de vorbă cu dumneavoastră, a spus Roxeanne.
- Nu, a ajuns şi Antoine cu copiii. Trudi e încă la ţară. Trudi este nevasta germană a lui Antoine. Antoine e un tip chiar bine, înalt şi cu un început de chelie.
- A, şi uite-o şi pe sora ta, Isabel, a spus Suzanne, întorcându-se ca să mă îmbrăţişeze, pentru că Roxy presupun că uitase de mine.
A sosit şi Charlotte împreună cu familia ei. Charlotte e o frumoasă fără astâmpăr, care se apropie de patruzeci de ani, cu dinţii de sus ceva mai proeminenţi (pe aici, ortodonţia e aproape lipsită de importanţă în comparaţie cu Santa Barbara), părul blond, strâns în coadă, de care se trage mereu şi pe care o scutură, asemenea unui cal. Copiii ei sunt cam palizi şi liniştiţi faţă de ea, fiecare cu suita lui de nume: Paul-Louis, Jean-Fernand, Marie-Odile - asta dacă am reuşit să le înşir în ordinea corectă. Ceilalţi fraţi ai lui Charles-Henri nu ajunseseră încă. În capătul celălalt al grădinii, pe un şezlong, se afla un bărbat în vârstă, cu o pălărie de paie mare cât boneta unei lăptărese. Bărbatul, care ne-a fost prezentat ca oncle Edgar, fratele lui Suzanne, ne făcea semne cu mâna, paşnic, din depărtare.
Toţi s-au purtat cu mine cu multă bunăvoinţă, vorbind în engleză, rar şi cu acele vocale impozante de comentatori de televiziune britanici. Am făcut un tur al casei cu Charlotte, care mi-a arătat o ditamai cartea, care se presupunea că este de pe vremea lui Lewis al paisprezecelea, după cum s-a străduit ea să pronunţe Louis în engleză, ca să pot înţelege.
- Pe bune! a spus soţul lui Charlotte, Bob, cu cuvintele unui vesel şmecheraş britanic.
În ciuda numelui pe care-l poartă, Bob este francez. Lui Roxy, toată lumea îi vorbea în franceză şi trebuie să recunosc că mi se părea amuzant s-o aud ciripind, uşor afectată, în limba aceea străină şi de neînţeles. Exact ca în gluma aceea: "Simandicoasă? Moi?"
S-a hotărât că vom juca tenis în acea zi toridă de iunie. Antoine a jucat cu soţul lui Charlotte, Bob; apoi eu şi Charlotte am jucat la dublu, cu Antoine şi Bob, Bob fiind partenerul meu. Jucau bine, lucru care m-a surprins, într-un fel. De ce oare? Bănuiesc că şi ei au fost uimiţi să constate că joc bine (printre altele, familia mea sperase că voi ajunge campioană la tenis, dar planul lor a fost zădărnicit de faptul că nu-mi plăcea deloc să exersez). Oncle Edgar aplauda din punctul lui de observaţie de sub copaci. Roxy părea încântată de victoria mea.
Ea nu joacă deloc, nici chiar atunci când nu e însărcinată. Stătea la o măsuţă de pe porţiunea acoperită cu dale de piatră din faţa uşilor de sticlă care dădeau în sufragerie şi vorbea cu Suzanne, cu acel zâmbet împietrit pe care ţi-l dă graţia căutată şi pe care ea părea că-l consideră un bun mijloc de a-şi camufla panica şi disperarea.
Oricare ar fi fost sentimentele ei, Roxeanne era obligată să le ascundă sub masca politeţii şi a calmului pe tot parcursul mesei, de la kir vermouth, servit ca aperitiv, la soupe aux moules, apoi la felul doi, pulpă de miel cu fasole albă, şi până la salată, brânză şi tarte aux fraises. Suzanne îi făcuse un semn cu capul fetei care servea să ia de pe masă tacâmurile lui Charles-Henri, şi nimeni nici măcar nu s-a sinchisit că acesta lipsea. Aveau vreun motiv să-şi pună întrebări? Nu se putea, pur şi simplu, ca Charles-Henri să fie plecat cu afaceri sau prins cine ştie pe unde?
Până la urmă, s-a dovedit că oncle Edgar nu era chiar aşa de bătrân. Dimpotrivă, era un bărbat solid, impunător, pe la vreo şaizeci şi ceva de ani, poate chiar şaptezeci, înalt şi cărunt, cu privire pătrunzătoare şi nas de general de Vichy, foarte chipeş în felul lui. Când am intrat în casă pentru prânz, ne-a urmat cu un mers şchiopătat. Atunci am observat că avea o gleznă în ghips, dar nimeni nu a dat vreo explicaţie legată de ceea ce i se întâmplase.
Ajunsesem deja să fiu stânjenită de efortul tuturor de a vorbi în engleză, fiind, cu toţii, forţaţi să folosească o altă limbă decât cea maternă din cauza imposibilităţii unei singure persoane de a vorbi franceză. Încercam să spun câte un "oui" sau "non" pe nas atunci când oncle Edgar, lângă care eram aşezată, mă întreba dacă mai vreau brânză sau carne. Încercam să vorbesc o imitaţie de franceză, sperând că ei îşi vor închipui că eu chiar îi înţelegeam şi că, astfel, se vor reîntoarce la limba lor.
- Este foarte amiuzantă povestea cu senateurul vostru, a spus oncle Edgar.
La început, n-am înţeles la ce se referea.
- Tipul cu jurnalele, a spus Antoine.
- În care dădea amănunte despre cum mângâia nişte domnişoare pe genunchi, despre speranţele sale la capitolul erotic. Acum trebuie să predea instanţei aceste reflecţii personale, a spus oncle Edgar.
Au râs cu toţii.
- Nu, nu, a spus Charlotte, mi se pare că trebuie să le predea celorlalţi senatori.
Nu-mi dădeam seama dacă se aşteptau la vreun comentariu din partea mea sau a lui Roxy.
- Da, extraordinar, a exclamat Suzanne. Şi se presupune că astfel va afla care-i sunt prietenii.
Au izbucnit cu toţii în râs, veselie care mi se părea, într-un fel, de neînţeles la acel moment. Aveam să aflu mai târziu că motivul era reputaţia noastră de pudici din născare şi a lor de toleranţi din născare faţă de anumite chestii lumeşti, cum ar fi senatorii bătrâni şi femeile tinere.
- Zut, nu mi-ar plăcea deloc să citească colegii mei ce gândesc despre ei, a adăugat oncle Edgar.
Persanzii erau atât de plăcuţi, o încântare să-i priveşti râzând, frumoşi fără excepţie în camera lor simandicoasă cu lambriuri - cu toate astea, parcă nu mă simţeam în largul meu. Parcă eram un copil mic. Mă aşteptam să apară o bonă care să mă ia de acolo atunci când aş fi încetat să le mai spun lucruri amuzante. Spre uşurarea mea, am constatat că încăpăţânarea lor de a vorbi engleză a început să dispară după a doua sticlă de vin.
- În ciuda a ceea ce se spune deseori, Eleanor de Angoulême nu a fost nepoata lui…, a spus oncle Edgar, acela fiind ultimul lucru pe care l-am înţeles, pentru că au început să discute cu toţii nu ştiu ce episod din istoria Franţei, în franceză, gesticulând violent.
După prânz, am băut cafea pe terasă. Charlotte a fumat ţigară după ţigară. Mi s-a părut ciudat, având în vedere pasiunea ei pentru tenis. Îmi povestea despre şederea ei în Anglia, pe când avea paisprezece ani, şi despre cum trişau englezii la tenis. N-am crezut aşa ceva.
- Era foarte dubios cum vedeau ei mingea picând pe linie, spunea ea pe un ton sever.

Acum ştiu că lucrurile pe care francezii le spun despre englezi sunt, probabil, cam aceleaşi cu cele pe care le spun despre americani atunci când nu suntem prin preajmă. Ceea ce noi numim o "pauză pe franţuzeşte", la ei se numeşte a o şterge englezeşte. Iar bucătăria plasată în camera de zi e o cuisine américaine - de ce oare, nu-mi explic. Şi, bineînţeles, viciul e întotdeauna englezesc*.

*) În argoul francez, le vice anglais înseamnă activităţi sexuale sado-maso implicând flagelarea.

Din volumul în curs de apariţie la Editura Leda. Traducere din limba engleză de Ioana Jelea