Bronzul de la miezul nopţii/ de Radu F. Constantinescu

Din 1994 n-am mai văzut marea ca rezident. Nici n-aş vrea! Sunt îngrozitor de bătrân şi nu mai pot mixa noapte de noapte pe un salariu... nu foarte ofertant. Sau pur şi simplu nu suport ideea să nu-mi văd copilul cu săptămânile.

Cum vedea atunci marea DJ-ul rezident? Noaptea? Nooo. Atunci era la "serviciu". Dimineaţa? Nooo, unii dintre noi chiar înjurau: "iar am prins răsăritul". Ziua? Eu dădeam bună dimineaţa la ora 15…, altora le era toată ziua rău după băutele monstruoase care făceau discul să se învârtă… chiar şi după ce dădeai stop…

DJ-ul de la mare era atunci mai rar decât delfinii aduşi morţi de maree. Acum s-au înmulţit şi unii şi ceilalţi. În staţiunea Olimp eram doar… 4! Unul la primărie, unul la şcoala de fete… aţi prins ideea. Ne vedeam pe singura terasă cu pizza decentă. Purtam ochelari de soare pe orice vreme să nu ni se vadă cearcănele. Şi ne asortam cu prietenele, care se schimbau în ritmul seriilor la mare. Sau chiar mai repede.
Pot spune că DJ-ul, ca orice angajat la mare, avea motive să facă filosofie. Multe motive. Multă filosofie. Despre distanţe. Despre femeile care pleacă. Despre cele care le iau locul.
Mersul la mare era şi atunci un ritual de împerechere. Cum merge somonul pe râu în sus să-şi depună una-alta, la fel se înghesuiau sute de mii de tineri în trenuri, în maşini sau în Dacii să-şi întâlnească iubirea vieţii. Sau doar să şi-o tragă.
Aici intervenea dansul, acest alibi transparent pentru dorinţă. Sau pentru test. "Cum s-ar simţi braţele mele cu fata asta" sau "cum mi-ar sta îmbrăcată în băiatul ăsta". Şi în fiecare noapte mă gândeam cât de importantă e selecţia muzicii. Cum depind iubirile lor de oportunitatea creată sau spulberată de playlist-ul meu. Cum o melodie îi poate arunca pe dansatori pe nisipul spălat de valuri. Trupuri goale. Suflete pline. În vreme ce alta, mai rece, îi poate descuraja. De tot. Ţi se mai pare simplu să fii DJ?