Un antropolog în căutarea pietrei filosofale/ de Marius Vasileanu

"Trebuie să ştii că nu vei putea să creezi nimic, căci aceasta o poate face numai Dumnezeu. Dar să facă lucrurile care sunt oculte şi ascunse în umbră să iasă la lumină, să devină evidente, să se dezvăluie, aceasta este uneori permis filosofilor care au înţelegerea, şi Dumnezeu le-o acordă prin intermediul Naturii" (Sendivogius, "Novum Lumen Chymicum", 1691) - acesta este fragmentul cu care porneşte la drum, probabil, cel mai elevat studiu dedicat alchimiei, publicat de un român, după cele ale lui Mircea Eliade.

Se intitulează "Piatra filosofală. Spaţiu, spirit şi materie în tratatele alchimice de la sfârşitul Renaşterii" (Ed. Paideia, traducere Stela Gheţie, 2010) şi este teza de doctorat susţinută la École Pratique des Hautes Études (Paris) de Radu Drăgan. Catedra "Curente esoterice şi mistice în Europa modernă şi contemporană" era condusă în acea vreme de celebrul profesor Antoine Faivre (astăzi, retras la pensie) iar îndrumătorul tezei a fost profesorul Jean-Pierre Brach, cel care i-a luat locul magistrului.
Radu Drăgan este antropolog, arhitect şi poet. A absolvit Institutul de Arhitectură din Bucureşti, a publicat versuri în revistele "Amfiteatru" şi "Luceafărul" şi debutează editorial cu volumul de versuri "Marea transparenţă" (1979, Premiul pentru debut al Editurii Albatros). După '89 devine asistent, apoi conferenţiar la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu". În ianuarie 1990, fondează revista "Arhitext"; publică aici, ca şi în "Arhitectura" sau în "Revista de istorie şi teorie literară", eseuri şi critică literară. În timp ce profesează în mai multe agenţii de arhitectură şi decoraţiuni interioare, face un prim doctorat în antropologie socială şi etnologică la École des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris) şi un al doilea în ştiinţa religiilor (1996-2000), la École Pratique des Hautes Études.
O primă culegere de eseuri, "Fiinţa şi spaţiul" (împreună cu Augustin Ioan, Ed. ALL, 1992), dezvăluie preocuparea autorului pentru hermeneutica spaţiului sacru. A mai publicat "Muntele înflorit. Contribuţie la o hermeneutică a imaginarului" (Ed. Jurnalul literar, 1998) care este o cercetare analitică a spaţiului simbolic în mai multe texte alchimice de la sfârşitul Renaşterii. Fără nici o tendinţă spre tracomanie, patru dintre cele cinci studii care compun volumul se referă la mitul lui Zalmoxis. O altă lucrare, "Lumile răsturnate" (Ed. Paideia, 2000), este traducerea în limba română a cărţii "Les Mondes renverses", apărută la Paris în 1999, şi propune o analiză comparativă a spaţiului ca reprezentare socială, pe baza cercetărilor autorului în satele vâlcene.
Iată aşadar o personalitate polivalentă ale cărei studii academice sunt de neignorat, ale cărei eseuri ("Meteorologice", Ed. Jurnalul literar - cartea cuprinde articolele politice publicate între anii 1990 şi 2007 în revista Jurnalul literar) ar trebui să dea de gândit oricărui analist politic, ale cărei versuri sunt un legato diafan pentru toate cele de până acum.
De unde atunci preocuparea pentru căutarea pietrei filosofale?

Nu este nici un mister aici, ca mai tot ceea ce se-ntâmplă în spaţiul academic occidental în acest domeniu, cartea de faţă îşi propune, declară autorul, să înţeleagă evoluţia unei idei: "modul în care conceptul foarte abstract de «spaţiu», moştenit de gândirea occidentală din «Timaios» şi din «Fizica» lui Aristotel, s-a metamorfozat, datorită hermetiştilor de la sfârşitul Renaşterii, pe de o parte, pentru a servi drept bază filozofiei naturii în care omul era intermediarul între lume şi divinitate şi, pe de altă parte, graţie în parte operei alchimiştilor, pentru a fonda o concepţie foarte concretă despre divinitatea însăşi, înainte de a intra o dată cu Leibniz şi Kant într-un proces invers de «re-idealizare»" (p.460).
După ce parcurge o imensă bibliografie - parţial, regăsită în finalul cărţii, ceea ce constituie un bun îndreptar pentru viitoare cercetări -, Radu Drăgan mărturiseşte nu fără o urmă de lirism şi umor: "Imaginarul alchimic a devenit astfel, puţin câte puţin, un fel de desen animat fără sfârşit, în care aceleaşi personaje şi aceleaşi clişee îşi fac apariţia în nenumărate împrejurări. În «Amfiteatrul» lui Khunrath, o întreagă «artă cinematografică» avant la lettre e pusă în serviciul descrierii unei realităţi abstracte, simbolice şi mistice totodată, dificil comunicabile altfel. Căutarea pietrei filosofale e asimilată cu o călătorie periculoasă către un palat ascuns în interiorul unui munte înalt, unde iniţiatul trebuie să urce treptele care semnifică tot atâtea etape ale desăvârşirii lui spirituale" (p.463).
Lectorul va putea călători astfel - însăşi parcurgerea cărţii este o primă formă de iniţiere în secretele pietrei filosofale - începând cu cosmogoniile şi cosmologiile alchimice, continuând cu spaţiul ca structură logică pentru a ajunge la locuinţa alchimică identificată cu cetatea ideală. Un periplu fascinant şi laborios din care spicuim câteva teme: hermetism şi raţionalism, sufletul lumii şi problema continuităţii, o cosmogonie a dorinţei: discipolii lui Paracelsus, Kieser, Boehme, problema vidului la achimişti, spaţiul omogen şi piatra cubică, regele care apare în Orient, muntele înflorit, Christianopolis şi alte utopii ale Renaşterii, de la esenţa incorporală la monadă ş.a.m.d…
Credincioşii creştini vor fi şocaţi să afle şi vor protesta, cu siguranţă, când vor citi că piatra filosofală a fost identificată de unii cu Hristos: "După ce a descris uniunea corp-spirit rezultată din transmutaţia alchimică, Bonus compară acest proces cu naşterea lui Iisus. Dar el îi atribuie lui Alphidius o afirmaţie asemănătoare (ca şi Hristos, Piatra s-a născut dintr-o fecioară şi dintr-un bărbat care n-a cunoscut femeia), ceea ce face ca identificarea Piatră-Hristos să fie rezultatul unei tradiţii venerabile şi imposibil de reconstituit cu precizie. Puţin după Bonus, Jean de Rupecissa va relua această comparaţie ca şi autorul lucrării «Livre de la Sainte Trinite»; ea devenise un leitmotiv al alchimiei speculative" (p. 281).
Comparaţiile nu se opresc aici, Radu Drăgan ajunge la concluzii edificante - pentru autor cosmologia hermetică imaginează "o lume compusă din două entităţi ireconciliabile, lumea lui Dumnezeu şi lumea oamenilor. Dar raportul lor e valorizat altfel decât în societăţile tradiţionale: în loc să urmărească să împiedice comunicarea dintre ele, hermetismul îşi propune să faciliteze prin toate mijloacele contactul lor, ascensiunea sufletului sau coborârea spiritului divin în materie, manifestarea vizibilă a ceea ce era considerat ca o fericită epifanie" (p.467).
În finalul impresionantului studiu vom mai găsi o anexă cu splendide reproduceri după gravurile alchimice greu încărcate de simboluri - multe dintre acestea "strecurate" şi prin construcţiile catedralelor ori frescelor creştine.

Iată de ce, întrebarea cu care am pornit la drum - de unde preocuparea pentru căutarea pietrei filosofale? - obligă la un răspuns dat tot de Radu Drăgan (într-un dialog cu subsemnatul publicat în Adevărul literar şi artistic, nr. 878, 4 iulie 2007): "Dacă vrei, eu cred că sunt un fel de vestigiu nereuşit al mitului omului universal care nu prea mai are căutare în ziua de astăzi, un fel de relicvă intelectuală a acestui om total care a dispărut şi care în ziua de azi este o rara avis. Mă simt de multe ori mai contemporan cu eroii mei, Pico şi Ficino decât cu omul de astăzi care este robul hiperspecializării şi al unei societăţi din ce în ce mai materialiste şi lipsite de această viziune universalistă care a dispărut după Renaştere. Pentru că eu cred că, până la urmă, omul nu poate fi încorsetat într-o disciplină strictă. Este, poate, pur şi simplu vorba de curiozitatea intelectuală. De fapt, cred că sunt un exemplu tipic al acestei categorii intelectuale care refuză spiritul unidirecţional, dar care a eşuat într-o lume prea puţin dispusă să accepte această polivalenţă a spiritului"…

Foto 1: "Alchimist în căutarea pietrei filosofale", pictură în ulei de Joseph Wright (1771)
Foto 2: Piatra Filosofala - gravură alchimică

MARIUS Vasileanu (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu"). Din 2007 este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi profesor de istoria religiilor în învăţământul preuniversitar. A ţinut cursuri şi seminarii de introducere în istoria şi antropologia religiilor la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu". A susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual -, producător şi realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-şef al revistei Adevărul literar şi artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea "În căutarea duminicii. Sacru şi profan în epoca foiletonistică" (Editura Paralela 45, 2008).