Leo vs Oskar/ de Geo Vasile

Adevăratul nume al protagonistului Leopold Auberg din recent apărutul roman al Hertei Müller, Leagănul respiraţiei (Humanitas Fiction, 2010, traducere fără cusur semnată de Alexandru Al. Şahighian), nu este altul decât cel al viitorului poet sas, născut în 1927 în zona Sibiului, Oskar Pastior. Apărută sub un titlu aproape intraductibil, "Atemschaukel", în 2008, tradusă în principalele limbi europene, cartea a polarizat critica între da şi nu, cel puţin în Germania şi Franţa rostindu-se sentinţe antagonice precum "manierism", "artificialitate" "mărturie de mâna a doua", "estetizarea suferinţei", "empatie pentru victime".

Versiunea românească a fost lansată pe 28 septembrie în prezenţa autoarei la Librăria Humanitas Kretzulescu din Bucureşti: este vorba de detenţia viitorului prieten şi confident al romancierei, dar şi al tuturor celor care au cunoscut lagărele staliniste de muncă silnică, vestitele gulaguri. Leo nu avea decât şaptesprezece ani atunci când a fost deportat în 1945 în Ucraina,

Sub ochii noştri se deapănă istoria pe care Oskar Pastior o va fi povestit autoarei "Călătoriei într-un picior" şi pe care aveau de gând s-o restituie cititorilor în colaborare. Numai că Pastior, întors din deportare în România în 1949 şi plecat definitiv în Occident în 1968, s-a stins în 2006 la Frankfurt pe Main şi n-a mai apucat să ducă la bun sfârşit proiectul comun. Totuşi poeta, romanciera şi eseista Herta Müller s-a simţit aproape obligată să consemneze mărturia celor cinci ani de detenţie a lui Leo/Oskar.
Spre sfârşitul ultimului război mondial, în 1944, în timp ce Armata Roşie avansa spre apusul Europei, şeful guvernului român pronazist Ion Antonescu a fost arestat, judecat şi executat prin împuşcare, nu înainte ca România să fi trecut de partea Uniunii Sovietice biruitoare şi să fi declarat război Germaniei hitleriste, a cărei aliată fusese până atunci. În 1945 generalissimul Stalin, acest Ivan cel Groaznic al veacului XX, a dat ordin ca toţi cetăţenii de etnie germană trăitori pe teritoriul României şi având între 17 şi 45 de ani să contribuie cu forţa la reconstrucţia Uniunii Sovietice trecute printr-un conflict armat devastator.

Se ştie că şi mama scriitoarei fusese deportată - de-aici şi interesul şi într-un fel datoria morală de a zugrăvi experienţa extremă a lui Leo: chiar dacă lagărele prin care trece Leo nu sunt de exterminare, ci de muncă în construcţii, în mine de cărbuni, pe câmpiile colhozurilor etc., umbra morţii e necontenit şi pretutindeni prezentă. Cum se poate relata un eveniment care a întrerupt brusc parcursul liniştit al vieţii unui adolescent? Cum e cu putinţă să fie descrise condiţiile unei existenţe la limita umanului? Aici Herta Müller se va întâlni cu climatul şi tipologia unor cărţi celebre semnate de Primo Levi, Soljeniţîn, Claudio Magris, Imre Kertesz etc.
Scurgerea zilelor deprimant de asemănătoare - trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an înmulţit cu cinci ani fac opt sute douăzeci şi cinci de zile, răstimp în care băiatul devine bărbat. Ce fel de bărbat? Cu siguranţă nu acelaşi cu cel care ar fi devenit dacă ar fi continuat să trăiască alături de familia lui, de tatăl, mama şi bunica lui, care înainte de a pleca îi spusese mai mult decât convinsă: - ştiu că o să te-ntorci -, cuvinte care îi dăduseră lui Leo puterea să reziste, voinţa să supravieţuiască, mai ales atunci când foamea îi alunga din minte orice alt gând, depopulându-i creierul de toate sbterfugiile la care recurgea.
Foamea este o osândă perpetuă, vine când şi cum vrea. Invincibilă. Acesta esta laitmotivul romanului lui Leo, pentru care lumea se dezbinase în două, lumea de dinainte şi lumea de-acum. În cea dintâi abia dacă descoperise o seamă de plăceri interzise, întâlniri cu alţi bărbaţi etc. Se despărţise de aceasta cu o voioasă inconştienţă, ca o uşurare de a scăpa de toate acele secrete şi interdicţii, lâsându-se pradă unei părelnice aventuri: pleacă de acasă cu o valiză în care până atunci ocrotise un gramofon. Lungul, mult prea lungul drum în vagoane de tren destinate transportului de animale precum cele în care naziştii îi deportaseră pe evrei fusese puntea de trecere între cele două lumi, între cea de acolo şi cea de aici.

Aici deţinuţii primesc efecte perfect asemănătoare, lenjerie grosieră şi vestita pufoaică, un compleu format din pantaloni şi jachetă căptuşite cu vată. Pufoaica ţine de frig, dar dacă plouă, se îmbibă cu apă şi nu se mai uscă nicicând. Aici se lucrează cu ciment, mortar, tot felul de deşeuri, cărbune etc. Viaţa deportaţilor, fireşte, nu are nicio valoare şi nu conteză dacă există cazuri de otrăvire sau dacă una dintre deportate, Irma Pfeifer, se prăbuşeşte cufundându-se cu faţa în moloz. S-au inventat felurite stratageme pentru a se război cu păduchii: cea mai de succes era să sapi o groapă, să pui înăuntru flaneaua de corp, lăsând afară doar marginea unei mâneci. Dimineaţa te trezeai cu o spumă albicioasă pe margini: sunt păduchii care s-au îmbulzit grămadă şi pot fi striviţi in corpore. Sunt şi camarazi cărora le mai arde să facă sex - ascunşi pe după o pătură, boţită în chip de cort. Lui Leopold i-a trecut orice chef, se mulţumeşte când şi când să tragă cu ochiul. Deoarece aici foamea este însoţitoarea intimă în fiecare minut al zilei. Dacă se întâmplă să fie prins vreunul că a furat un codru de pâine, vai şi amar de el, este omorât în bătaie, ca şi cum ar fi comis o crimă, "crima pâinii", marcată ca atare pe răbojul comunitâţii, spre luare-aminte. Aici uneori se merge la bazar, pentru a se schimba orice pentru un pic de sare sau zahăr. Leo adusese cu el câteva cărţi: le vinde ca hârtie pentru confecţionarea ţigărilor. Aici nu ajung niciun fel de ştiri despre mersul lumii de dincolo. Singura dată când Leopold primeşte ceva prin poştă, e vorba doar de fotografia unui copil cu data de naştere, ceea ce accentuează şi mai tare suferinţa lui: se simte dat drept mort şi înlocuit de acel frate necunoscut

La finele a cinci ani de detenţie, deportaţii încearcă un sentiment ambiguu în privinţa reîntoarcerii - parcă le-ar fi frică să se despartă de acel loc strâmt cu care s-au obişnuit. Adevărul e că reintegrarea în familie şi în societate nu e deloc uşoară. Trecutul marcat de lagărul de muncă silnică devine o gaură neagră, deoarece nimeni nu mai vrea să i se mai pomenească de deportare sau să-şi aducă aminte de ea. Leopold încearcă să meargă înainte. Cine a citit şi alte romane de Herta Müller, traduse în româneşte, se reîntâlneşte cu stilul ştiut. Un stil care operează prin metaforă, înobilând realitatea, după procedeul "obiectivului relativ" al lui Eliot. În jurul protagonistului pivotează tovarăşii săi de muncă pe care învăţăm să-i cunoaştem: avocatul care mănâncă polonicele de supă ale nevestei, fata retardată care n-a înţeles niciodată unde a fost adusă, cele două fete care par a fi surori fără însă să fie... O umanitate care - măcar atât - păstrează un nume şi un prenume, fără să fi devenit doar un număr tatuat pe braţ.
"Leagănul respiraţiei" este o mărturie necesară. Cu cuvenita distanţă şi cu diferenţele fireşti care există între arta imaginilor cinematografice şi cea a cuvintelor, romanul în cauză ne aminteşte de mult oscarizatul film "La vita è bella" de Roberto Benigni: atât Herta Müller cât şi Roberto Benigni reuşesc să învăluie în poezie o realitate care e departe de a fi poetică. Pot asta poate fiindcă nu este voba de experienţa lor directă. Sau poate detaşarea narativă, lipsa de sentimentalism ce adie în aceste pagini au constituit o opţiune: era singurul mod posibil pentru a nara inenarabilul.

P:S.
Iată ce putem citi, nu fără oarecare surpriză, în prestigiosul IL GIORNALE.it, din 24 sept 2010, sub titlul "Oskar Pastior, prietenul şi confidentul Hertei Müller, era un spion al Securităţii": "Oskar Pastior, poetul româno-german mort în 2006, era un spion al serviciilor secrete româneşti. Dezvăluirea făcută de germanistul Stefan Sienerth a fost percepută cu groază de Herta Müller, care ar fi trebuit să scrie o carte cu Oskar Pastior la patru mâini. Sienerth a consemnat această ştire în trimestrialul Spiegelungen, explicând că Pastior a fost în slujba Securităţii din 1961 până în 1968 sub pseudonimul Otto Stein. Aflând această veste, H.M. a încercat un sentiment de frică, dar şi de furie, a mărturiisit ea într-un interviu pentru "Frankfurter Alllgemeinen Zeitung". "A fost ca o palmă" a adăugat ea. Leagănul respiraţiei se bazează chiar pe amintirile lui Pastior, care devin în carte cele ale tânărului Leo Auberg, prin care ne este descrisă viaţa în lagăr". (trad. din italiană, G.V.)

In foto 2: Oskar Pastior si Herta Muller