Optimismul unor poeme despre moarte/ de Alex. Ştefănescu
Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează
pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul
de faţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje
angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare.
Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice"
(replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr
generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul
binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul
îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de
mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a
înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de
literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi
opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte
de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul
oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet,
mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia
estetică.
- Raţionamentul tău ar trebui să fie următorul: îmi dau seama că am
în faţă doar o iluzie, dar mă comport ca şi cum aş avea în faţă o
realitate, pentru a omagia în felul acesta iscusinţa artistului.
Chiar şi oamenii lipsiţi de educaţie estetică înţeleg această
regulă. Spectatorul - fie şi complet neinstruit - dintr-un
cinematograf nu se repede să aprindă lumina şi nu strigă în gura
mare că totul este o mistificare; stă cuminte în scaunul lui şi
priveşte atent ecranul ca şi cum ar asista la scene de viaţă
reale.
Tu nu eşti, bineînţeles, lipsit de educaţie estetică...
- Mulţumesc.
- ...şi de aceea contemplând actul imitării nu te limitezi să
recunoşti realitatea imitată şi să-ţi exprimi satisfacţia în
legătură cu gradul de asemănare. Tu mergi mai departe şi analizezi
soluţia găsită de mine pentru a da impresia de realitate. Dacă, de
pildă, sunt pictor şi am reprezentat în tabloul meu un copac, tu
observi cât de ingenios am fost sugerând frunzişul din numai câteva
linii şi nu desenând mii de frunze.
- Un pictor hiperrealist ar desena mii de frunze.
- Soluţia lui are tot o îndreptăţire estetică, pe o anumită treaptă
a evoluţiei gustului. Voi reveni cândva cu explicaţii. Deocamdată
repet că plăcerea consumatorului de artă constă în a admira
ingeniozitatea cu care artistul creează impresia de realitate
(selectând anumite elemente evocatoare, folosind inventiv
mijloacele de exprimare stabilite de la început etc.).
- De ce să fie vorba numaidecât de plăcere? Poate că privitorul ia,
pur şi simplu, cunoştinţă...
- Realitatea dezminte această ipoteză sceptică. Oare nu vezi cu
câtă fervoare este consumată arta, ca o miere a vieţii?
- Bineînţeles că văd. Dar eu nu vreau o demonstraţie prin inducţie,
vreau una deductivă. Am pus o întrebare pur teoretică.
- Teoretic plăcerea constă în a vedea că un semen de-al tău, o
fiinţă omenească a depăşit anumite limite. Orice creaţie artistică
reuşită îţi confirmă superioritatea oamenilor asupra lumii
înconjurătoare, constituie un triumf al speciei. Din acest punct de
vedere se poate spune că o operă de artă de valoare, indiferent de
ceea ce reprezintă, are un sens fundamental optimist, în timp ce o
operă de artă eşuată, indiferent de ceea ce reprezintă, este
întristătoare. Când citesc poemele lui Mihai Eminescu despre
dorinţa de moarte, scrise cu atâta farmec, simt o mare dorinţă de a
trăi pentru că mi se transmite o frenezie a creaţiei şi implicit o
încredere în posibilităţile nelimitate ale omului. În schimb,
versificările bărbăteşti şi pline de vitalitate ale lui Cezar
Bolliac, cu stângăciile lor flagrante, mă descurajează, mă fac să
mă gândesc la precaritatea existenţei. Vrei să-ţi dau exemple şi
din literatura română contemporană?
- Nu, Doamne fereşte! Altceva mă interesează. În versiunea ta este
eludată calitatea de act de cunoaştere a artei...
- Eludată? De ce? Pentru că evit retorica proslăvirii artei, la
care se recurge de atâtea ori în articole care nu conţin decât o
ceremonie goală a preţuirii actului de creaţie? Nu trebuie să ne
îmbătăm cu iluzia că prin artă descifrăm misterul universului, că
ne salvăm, că obţinem o cunoaştere luciferică şi aşa mai departe.
Acestea sunt propuneri de mituri făcute, desigur, tot de artişti,
dar luate în serios de esteticieni, care, în loc să rămână în
regimul lui ca şi cum, şi-au notat expresiile respective în
carnete, cu conştiinciozitatea unor naturalişti, şi le-au integrat
apoi în doctrine solide. Componenta cognitivă a artei este mai
limitată decât se afirmă, dar aceasta trebuie să ne bucure deoarece
înseamnă că nu este fantomatică. Actul de cunoaştere se realizează
în momentul în care artistul analizează realitatea şi încearcă să
identifice elementele evocatoare, ca şi în momentul în care
reflectează asupra vieţii sufleteşti a celor ce compun publicul său
şi se străduieşte să înţeleagă cum anume funcţionează această viaţă
sufletească ca să-şi dea seama cum o poate influenţa.
ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg,
publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947.
Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria
literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au
scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu
Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un
metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul
APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria
literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" -
Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea
electronică este alex2108145@yahoo.com