Richard Edwards: „Memoria instalează amintirea în sacru, în vreme ce istoria o dă în vileag”/ de Lucian Vasilescu
Richard Edwards este autor şi realizator de proiecte culturale. Deţinător al unei DEA (Diplomă de Studii Aprofundate) a Institutului de Artă şi Istorie al Universităţii Paris I Sorbonne-Pantheon, a coordonat şi a participat la conceperea şi punerea în operă a unor proiecte vizând patrimoniul, dezvoltarea urbană şi rurală, amenajarea teritoriului în Franţa, Germania, Italia, Belgia, Spania, Portugalia, Polonia, Ungaria, Cehia şi Statele Unite.
- Stimate domnule Richard Edwards, aţi coordonat proiecte culturale de anvengură în mai multe ţări din Europa şi în Statele Unite. Acum vă găsesc aproape de Horezu, în preajma unei modeste biserici ortodoxe, implicat în restaurarea unei fresce de mici dimensiuni...
- Prezenţa mea aici nu are legătură nici cu biserica, nici cu ortodoxia. Fresca despre care este vorba reprezintă nişte ţigani ursari şi este o "secvenţă" de memorie disponibilă astăzi.
- Fresca pare una banală...
- Nu fresca în sine este importantă, ci povestea pe care o spune, memoria pe care o evocă. Iar memoria înseamnă viaţă întrupată în cei vii, este în evoluţie permanentă, este amintită şi amnezică. Ea nu-şi bagă în seamă deformările succesive, fiind vulnerabilă în faţa utilizărilor şi manipulărilor. "Tot ceea ce ne mişcă inima se află în amintire", ne spune Voltaire. Memoria mai înseamnă să ai vie în spirit facultatea de a conserva şi de a revizita stările de conştiinţă trecute, ceea ce ne îngăduie să spunem că memoria este legată de adevăr, spre deosebire de imaginar, care stabileşrte o legătură cu fictivul.
- Pledaţi pentru trecut?
- Feriţi-vă să faceţi confuzie între memorie şi istorie. Istoria reprezintă reconstrucţia, mereu incompletă şi problematică, a ceea ce nu mai este. Istoria înseamnă să vezi şi să ştii (voir et savoir). Istoria înseamnă cunoaşterea sau relaţionarea evenimentelor din trecut, a faptelor privind evoluţia unui grup social, a unei activităţi umane.
- În vreme ce memoria...
Memoria este un fenomen întotdeauna actual, ea este trăită
într-un prezent etern. Walter Benjamin (filosof şi sociolog german,
1892-1940, n. ZD) spune că "trecutul este prezentul memoriei".
Moştenirea strămoşilor, patrimoniul nu sunt situate în trecut, ele
se trăiesc în prezent, sunt o reminiscenţă a originilor, a
miturilor întemeietoare.
Istoria este o reprezentare a trecutului, o născocire umană a
Renaşterii. Omul occidental trăieşte experienţa distanţei istorice,
realizează o ruptură cu trecutul, cu trecutul său (asta în vreme ce
Herodot, numit de către Cicero "părintele Istoriei", şi Tucidide,
care-i va continua opera, sunt mai degrabă nişte martori care scriu
o istorie în care tocmai se află). Istoria ne ajută să ne dobândim
identitatea.
Fiind afectivă şi magică, memoria păstrează şi trăieşte detaliile
care o susţin: amintiri vagi, volatile. Ea poate să-şi schimbe
sensul şi cauzele; ea alege, trădează, cenzurează. Memoria deţine
puterea de a imagina, adică de a putea să producă imagini, de a
reprezenta lucruri care ocupă spaţiul, de a aduce la suprafaţă ceea
ce este absent.
Sf. Augustin a spus că "memoria este prezentul trecutului", în
vreme ce ea, dimpotrivă, se sustrage timpului şi trecutului.
- Să revenim la imaginea cu ţiganii ursari.
- Cum am spus, pictura cu pricina este o "secvenţă" de memorie disponibilă astăzi. A o parcurge înseamnă că ne-am hotărât să ne "îndrăznim" viitorul.
- Ceea ce spuneţi pare un discurs mai degrabă literar...
- E drept, spun cuvinte. Vedeţi, spre deosebire de arhitect şi de inginer, care lasă în urma lor vizibilul, spre deosebire şi de cel care ocupă o poziţie pentru că a fost ales şi care aparţine celor care au votat pentru el, eu sunt acela care, cu ajutorul cuvintelor, al cuvintelor scrise, al cuvintelor rostite, aduc adierea vântului, a vântului care va fi dat uitării atunci când velele vor fi mânat corabia spre un destin determinat şi dorit de către cel ales. Aceasta e meseria mea, meserie în care mă călăuzesc după trei reflecţii: cea al lui André Chastel (istoric de artă francez, 1912-1990, n.ZD.), care ne îndeamnă "să aflăm o legătură între operă şi loc, între arhitectură şi sit, între sit şi spaţiul locuit"; cea a lui Pierre Nora (istoric contemporan, membru al Academiei Franceze, n.ZD.), care "înrădăcineză memoria în concret, în spaţiu, în gest, în imagine şi în obiect" şi cea a lui Paul Virilio (urbanist francez contemporan, n.ZD.), care ne impune să "gândim trecutul plecând de la viitor."
- Ne spuneţi acum povestea ursarilor?
- Cum se ştie, Horezu este o mică localitate din Subcarpaţii româneşti. Ne aflăm în satul Covreşti, lângă Horezu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când religia se afla în centrul vieţii comunităţii. Icoana şi ritul ortodox marchează şi ritmează timpul şi teritoriul. A construi o biserică, propria biserică, mobilizează comunitatea şi îi marchează apartenenţa. Aici, în această Europă de Est, ea va fi reperul locuirii, un semn al apartenenţei colective. Au fost mobilizaţi meseriaşii şi mână de lucru. Lipsesc însă banii necesari terminării edificiului. În localitate sosesc ţiganii ursari, cu gând să ofere localnicilor câteva reprezentaţii. Aceşti nomazi n-au fost încă sloboziţi, legea va fi dată abia peste 40 de ani, cei mai mulţi dintre ei sunt iobagi pe pământurile mănăstirilor şi ale boierilor. Cei despre care vorbim vin şi pleacă, dar nu sunt primiţi ca nişte "locuitori", sunt priviţi ca fiind "diferiţi". Cum spuneam, lipsesc banii pentru isprăvirea bisericii, iar ursarii ştiu acest lucru. Aşa că propun să ofere ei banii necesari. Comunitaea ezită, bâjbâie, oamenii se sfătuiesc iar în cele din urmă acceptă. În acest moment, ţiganii pun o condiţie: să fie reprezentaţi într-o pictură plasată pe unul dintre pereţii exteriori ai bisericii. În acest mod, prin imaginea lor, pe care monumentul o absoarbe, ei devin membri ai comunităţii, în pofida oricăror prejudecăţi. Au fost instalaţi şi s-au impus ca locuitori ai cetăţii şi au prilejuit astfel constituirea unui nou sens al acestei biserici şi al enoriaşilor ei. Plecând de la acest eveniment eu lucrez azi, după două secole, împreună cu o seamă de artişti contemporani, propunând să privim cu atenţie această pictură de dimensiuni modeste (1 x 1,20 m), astfel încât s-o scoatem din statutul său istoric şi s-o angajăm într-o memorie prospectivă, căutând astfel să înţelegem ce reprezintă astăzi noii "ursari", adică alogenii, străinii.
- Tema alogenului este una din ce în ce mai actuală, din păcate. "Scoaterea" din istorie a unei întâmplări de demult şi "instalarea" sa în memorie poate avea consecinţe în prezent?
- Eu consider că istoria presupune analiză şi discurs critic. De
altfel, Roland Barthes spunea: "Istoria nu se întrupează decât dacă
o privim şi, ca să o privim, trebuie să fim excluşi din ea."
Memoria instalează amintirea în sacru, în vreme ce istoria o dă în
vileag.
Astăzi, memoria şi istoria ezită: în vreme ce veacul al XIX-lea
este considerat, în Europa, ca fiind cel al istoriei, odată cu cel
de-al doilea război mondial am pătruns în secolul memoriei (până
într-atât încât am ajuns să confundăm rolul memoriei cu cel al
istoriei). În anumite locuri ale memoriei se cuibăreşte pierderea
sentimentului de continuitate dintre trecut şi prezent.
Or, ca să trăim memoria se cuvine mai întâi să ne însuşim trecutul,
poveştile, influenţele, manifestările şi reprezentările sale,
pentru ca apoi să ne eliberăm de ele. Atunci, acest trecut poate fi
depăşit conservându-l, transformându-l, reutilizându-l, ba chiar
distrugând-l spre a ne înscrie în viitorul prezentului. Acestea
sunt "consecinţele" despre care vorbeaţi.
- Aţi fost şi sunteţi implicat într-o sumedenie de proiecte culturale. Termenul este destul de larg şi oarecum abstract. Puteţi să-i conferiţi ceva mai multă concreteţe?
- Termenul de "cultură" vine din latinescul "colere", care
înseamnă deopotrivă "a locui" şi "a cultiva". Această etimologie ne
îngăduie să pricepem, pe de-o parte în ce măsură cultura este intim
legată de un teritoriu, ea neputând fi universală decât dacă
provine de undeva. Pe de altă parte, prin sensul de "locuire"
înţelegem că, niciodată, cultura nu poate exista în absenţa omului,
că ea conferă identitate fiinţei sale, casei, oraşului şi vecinilor
săi. Cultura, un sinonim al civilizaţiei, se opune culturii ca
privilegiu.
Cultura, memoria, teritoriul ne solicită să conferim durată
timpului. Orice proiect există împreună cu o durată care îi este
specifică. O aminteşte şi Aristotel: "memoria înseamnă timp". Or,
astăzi, comanditarul, adică cel care permite unui proiect să se
exprime, şi adesea omul politic, ascultă de un alt timp: cel al
mandatului lor electoral, acela acordat de cetăţean. Un proiect
reuşit de teritoriu, în afară de faptul că permite armonizarea
comanditarului, a realizatorilor şi a locuitorilor, doreşte să
poată fi conjugat la toate timpurile: acela al memoriei şi acela al
viitorului, la timpul fiecăruia şi la timpul celorlalţi. De aceea,
pentru reuşita unui proiect, ar trebui să intersectăm timpurile
instantanee şi concomitente, sincronia şi timpurile cronologice,
diacronia. Cu atât mai mult cu cât axa politică nu este cea a
profesionistului şi nu este nici cea a locuitorilor, istoria unora
nu este şi istoria celorlalţi, iar memoria unora este diferită de a
altora. Prin urmare, trebuie identificate punctele de conjuncţie
utile vieţii unui proiect.
- În munca dumneavoastră operaţi cu elemente de patrimoniu (material şi imaterial). A schimbat actuala politică de mondializare, de globalizare, înţelesul acestui termen/ concept?
- În secolul al XII-lea, patrimoniul reprezenta un bun familial
sau ansamblul bunurilor aparţinând unui "pater familias". Cuvântul
a străbătut secolele, acumulând înţelesuri care l-au condus spre o
globalizare semantică dar şi către ambiguităţi, interpretări şi
dispersiuni de sens. Astăzi, "patrimoniu" a devenit un termen
generic. Mondializarea foloseşte acest cuvânt declinându-l la modul
economic sau la cel turistic, etnologic şi/sau genetic. El se
referă atât la obiective naturale cât şi la tradiţii, credinţe
religioase, opere culturale. E material sau imaterial; poate fi
justificat printr-un interes istoric, ştiinţific, artistic,
afectiv, identitar, de marketing. Acesta este spiritul în care
UNESCO a consacrat, în 1972, patrimoniul în cadrul Convenţiei
pentru protejarea patrimoniului mondial (cultural şi
natural).
Occidentul a impus ţărilor din aşa-numita lume a treia, astăzi ţări
în curs de dezvoltare, să desemneze anumite monumente, anumite
situri, spre a constitui un aşa-zis "Patrimoniu mondial". Aceasta
reprezintă o manifestare a mondializării, un artificiu care aduce
atingere demnităţii, diferenţei.
Centrul Patrimoniului mondial susţine: "ceea ce face excepţional
conceptul de Patrimoniu mondial este aplicabilitatea sa universală.
Siturile Patrimoniului mondial aparţin tuturor popoarelor lumii,
fără a se ţine seama de teritoriul pe care sunt situate."
Lucru pe care, Claude Levi-Strauss l-a contrazis, avant la lettre,
în 1952: "Nu există, nu poate să existe o civilizaţie mondială, în
sensul absolut care este conferit acestui termen, fiindcă
civilizaţia presupune coexistenţa unor culturi ce îşi oferă între
ele mximum de diversitate, şi constă chiar în această
coexistenţă."
Daca astăzi, în epoca realităţii virtuale, a vorbi despre monument
istoric a devenit desuet, instalarea patrimoniului în mondial îl
goleşte pe acesta de substanţă şi de apartenenţă.
Monumentul, unul dintre actorii vii ai cetăţii, dispare astfel în
vocabula "patrimoniu" şi devine o comoară "fosilizată", pusă în
profitul industriei turistice.
- Cum consideraţi că ar trebui percepuţi termenii de "monument" şi "patrimoniu" în secolul XXI?
- În anul 2010, mai mult de jumătate din populaţia lumii
locuieşte în oraş. Oraşul, centrul oraşului a devenit un monument.
Monumentul a devenit patrimoniu, iar oraşul se străduieşte să
impună o imagine. Spre a face şi a trăi oraşul trebuie întâi de
toate resuscitate politicile, cu oamenii politici, trebuie
abandonată vederea de sus, ar trebui calculaţi paşii spre a ne
obliga să avem o viziune a viitorului, rămânând în contact cu
prezentul.
S-a spus că, în Evul Mediu, oraşul occidental a fost un spaţiu de
contact, în epoca clasică un spaţiu al spectacolului, în secolele
XIX şi XX un spaţiu al circulaţiei, iar astăzi oraşul a devenit un
spaţiu al conexiunilor. De-a lungul întregii sale evoluţii, oraşul
a fost o "fabrică de spaţii" care a înlesnit producerea legăturilor
sociale.
Pentru ca un oraş să existe, se cuvine ca locuitorii săi să se
recunoască în proiectul său sau în dezbaterile sale. Oraşul
reprezintă voinţa oamenilor de a împărtăşi o viziune asupra lumii.
Dezvoltarea unui oraş merge de la teren spre teritoriu - terenul
este spaţiul pe care omul îl parcurge cu piciorul, acolo unde îşi
înscrie urma propriei istorii şi monumentele. Teritoriul reprezintă
dimensiunea umană şi politică pe care el o conferă spaţiului pe
care-l ocupă. Terenul şi teritoriul reprezintă asamblajul intim al
istoriei şi al modernităţii. Ele generează legitimitate.
- Mie îmi pare că încercările de "recuperare" a trecutului transformă din ce în ce mai mult prezentul într-un soi de "insectar" de monumente.
- Acesta este fondul problemei: ar trebui făcută întotdeauna alegerea între o muzeificare a monumentului (negând astfel teritoriul care-l găzduieşte) şi ipoteza pe care o exprima încă de la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea Viollet-le-Duc (celebru arhitect francez, 1814-1879, n.ZD.): "cel mai bun mijloc de a conserva un edificiu este acela de a-i găsi o întrebuinţare."
Foto:
1. Richard Edwards (fotografie de Guy Vacheret)
2, 3. Biserica din Covreşti, Vâlcea
4, 5. Fresca reprezentând ţiganii ursari
6. Fresca, după restaurare