O surpriză de proporţii/ de Alex Goldiş

Un aer parodic, de sublimă neseriozitate, l-a însoţit pe O. Nimigean încă de la începutul carierei. Şi asta nu doar pentru că a debutat în forţă cu un volum de "Scrieri alese" devenind apoi unul dintre personajele centrale ale "Clubului 8", gruparea ieşeană mai preocupată de fine (auto)ironii decât de acreditarea unui program coerent, ci pentru că însăşi natura scrierilor lui era oarecum "mixtă": fie că scria poezie sau roman, O. Nimigean îşi submina permanent un grav filon existenţial printr-un textualism lejer şi compensativ.

Printre valurile succesive de autenticişti care au traversat literatura română din ultimii douăzeci de ani, autorul "Planetei zero" părea să fie ultimul scriitor dispus încă să mai dea literaturii ce-i al literaturii.
Astfel încât e surprinzătoare schimbarea macazului în cel mai recent roman. În ciuda titlului cam preţios (autorul ţine neapărat să-şi trimită cititorii la dicţionar încă de la primul contact), "Rădăcina de bucsau"* reprezintă o despărţire cât se poate de radicală de histrionismul livresc care constituia până acum marca Nimigean. Atât e de convingătoare reconversia stilistică, încât ea nu pare doar o nouă mască a proteismului, ci de-a dreptul "o schimbare la faţă". Dragostea sau moartea, teme recurente în literatura lui Nimigean, camuflate până acum în ironie şi intertext, intră, "Rădăcina din bucsau" într-o ecuaţie pe cât de elementară, pe atât de complexă. De mare precizie regizorală e, în primul rând, decupajul romanului: naraţiunea de aproape 500 de pagini umple rama extrem de simplă - dar cât ce plină de semnificaţii! - a întoarcerii unui bărbat la casa părintească pentru a-şi îngriji mama aflată în pragul morţii. Ceea ce pare promisiunea unei imense plictiseli pentru cititor - evenimenţialul exterior aproape că nu evoluează - devine, treptat, un joc psihologic încordat. O dată, pentru că naratorul-protagonist al romanului e departe de ceea ce s-ar putea numi o personalitate închegată: ratat în plan social şi părăsit recent de iubirea vieţii (misterioasa Ioana-Zelda), suferind în plus de o defazare cronică faţă de realitate (trăieşte permanent "între lumi"), Liviu resimte la dimensiuni paroxistice decăderea fizică a mamei. Mai mult decât să inspire o tristeţe firească, filială, iminenţa morţii ei e trăită pe propria piele. După cum unii bărbaţi încep să adopte simptomele şi durerile sarcinii din solidaritate cu persoana iubită (ceea ce specialiştii numesc "sindromul Couvade"), tot astfel fiul se îmbolnăveşte, dacă pot să mă exprim astfel, de moarte prin simpatie. Nu e vorba atât de junghiurile spontane sau de amorţirea subită a muşchilor (frica "modifică chimia trupului"), cât mai ales de suspendarea oricărei activităţi psihologice autonome. Liviu devine o persoană vegetativă, care trăieşte suspendată între fantasmele nocturne ale iubirii pierdute şi cursa contra cronometru împotriva morţii. Cu toată lentoarea desfăşurării acţiunii, "Rădăcina de bucsau" e, îndrăznesc să spun, aproape un roman detectivistic, de o tensiune extraordinară, în care fiul încearcă să identifice şi să îndepărteze, pe cât posibil, simptomele morţii. Nu numai accesele de tuse ale mamei, ameţelile sau fizionomia lividă sunt indicii înspăimântătoare pentru protagonist, ci şi perioadele de acalmie sau de aparentă însănătoşire. Cel care veghează la capul muribundului e, prin excelenţă, un personaj suspicios şi paranoic, obsedat de a supradimensiona monstruos orice cuvânt şi de a bănui în spatele fiecărui gest un semn de adio.


Pentru că, la rândul ei, muribunda devine o persoană ermetică, predispusă la un limbaj încifrat. Romanul de aproape 500 de pagini al lui O. Nimigean poate fi catalogat, de aceea, drept o cronică extrem de minuţioasă a stărilor şi a fizionomiei mamei, privită tot timpul ca o enigmă. Analiza fără menajamente, până la ultima inflexiune, e ticul fondator al naraţiunii. Nici nu ştiu de unde să citez, atât de dese sunt pasajele expresive din carte: "Vaietele s-au declanşat spontan, încă înainte de-a o atinge. Se derulează ca un fel de protocol obligatoriu, adică, eşti bolnavă, te vaieţi, n-ai voie să stai cu limba-n gură. Mama o face temeinic, gospodăreşte, măsurat, atentă la nuanţe, şi-a stabilit un ton egal de fond, pe care creşte şi scade intensitatea, controlându-şi variaţiunile. După cum dozează, cu un chip concentrat, serios, «a»-urile, «i»-urile, «e»-urile, trecerile dintre «u» şi «î», am senzaţia (mă face să zâmbesc) unei muzici de vocale atent orchestrate. Văietatul trebuie să iasă bine, să fie convingător şi în virtutea unor calităţi artistice, nu doar ca expresie brută a durerii". Scormonirea indiscretă în fiinţa mamei pentru a-i repera ultimul sâmbure de vitalitate implică o ciudată apropiere, gestionată de Nimigean cu talent de - îmi drămuiesc bine epitetele - mare prozator. Excepţionale sunt pasajele în care fiul e obligat la atât de umilitorul menaj al mamei aflate în imposibilitatea de a se mai ridica din pat. Departe de a aluneca vreo clipă în grotesc (deşi scriitorul nu cruţă niciun amănunt), scenele de intimitate fizică absolută dobândesc o frumoasă aură simbolică. Mama redevine, în mâinile emoţionate ale fiului, un copil neputincios, iar ceea ce părea iniţial o atrocitate se transformă într-o experienţă privilegiată de comunicare: "Adevărul este că ne stăpâneşte jena pe amândoi. Pe mine pentru că o ştiu extrem de pudică. Se prefăcea, strident de-a binelea, că nu-i pasă. «Toarnă-mi să mă spăl pe cap! Ai adus şamponul de urzici?!» O veghez să nu se dezechilibreze. Pielea i-a rămas neverosimil de tânără. Fină. Proaspătă. Fără pete. Doar pe mâini. Iar sânii, cu toate că lăsaţi, s-au păstrat plini, cât de cât elastici. În pântecele ăsta stăteam eu ghemuit. Dădeam din picioare. Începusem, după nouă luni, să mă învineţesc". "Rădăcina de bucsou" nu e atât un descensus ad inferos, cum crede Bogdan Alexandru Stănescu în prefaţa cărţii, cât mai ales un regressus ad uterum. Fără stare socială, părăsit de soţie şi de prieteni, cu gândurile încâlcite, protagonistul se reîntoarce aproape gol pentru a retrăi pentru câteva luni în vidul relaţiei elementare cu propria mamă. Jurnalul spaimelor morţii iminente e dublat de subtila parabolă a descoperirii paradisului. O. Nimigean scrie pasaje intense atât despre regăsirea de o clipă a căminului-uter (ca în acele proiecţii alb-negru care se colorează dintr-o dată, casa părintească începe să se populeze cu mirosuri, senzaţii şi imagini adânc îngropate în memorie), cât şi de recuperarea, printre accesele de spaimă şi de permanent disconfort, a momentelor de comunicare directă. Antologică prin sincronizarea gesturilor, retenţia şi pânda psihologică reciprocă sau erupţia eliberatoare a râsului, e scena nopţii de Paşti din spital, în care, în deplină sigurătate, cei doi retrăiesc revelaţia întregirii nu pornind de la sentimente abstracte (Nimigean nu alunecă nicio clipă în kitsch metafizic), ci de la senzaţia comună a unei... portocale acre: "Izbucneşte în râs, apăsându-şi cu degetul proteza auditivă. Nici eu nu mă mai pot abţine. S-a pornit aşa. Ne uităm unul la altul şi râdem. Chipul i s-a destins, râde cu gura până la urechi, făcându-şi cruci mici şi ştergându-şi lacrimile".
De altfel, întregul personaj al mamei e construit magistral. Cei care s-au plâns, pe bună dreptate, că romanul postdecembrist are tramă epică - reîntoarcerea la story a ţinut capul de afiş al teoretizării prozei de prin 2000 încoace - dar n-are, în schimb, personaje, pot găsi în Hareta un prilej suficient de înlăturare a angoasei. Bătrâna muribundă de 83 de ani din "Rădăcina de bucsau" e, oricât de paradoxală ar părea afirmaţia, cel mai viu şi mai consistent personaj din literatura ultimilor ani. Deşi ar fi avut toate datele şi circumstanţele atenuante, prozatorul nu recreează în bătrâna Hareta o victimă, ci o femeie totală, surprinsă simultan în toate stările şi vârstele biologice posibile. Mama protagonistului e în acelaşi timp "o fetişcană pusă pe şotii" şi "o bunicuţă uşor nesigură, cu un aer infantil", un animal "încolţit" sau pur şi simplu "monstruos", dar şi "împărăteasă a Chinei". Cel mai surprinzător lucru, în logica internă a romanului nimic nu pare contrafăcut sau antitetic.

Vreau să uit, însă, ca pe un eşec propriu, pasajele mai puţin reuşite, care ar putea lipsi la o eventuală ediţie a II-a fără a pune în pericol organicismul construcţiei. Este vorba, în general, de limbajul preţios-rebarbativ în care sunt expuse, cel mai adesea, introspecţiile personajului central. Dacă relaţia cu mama e perfect verosimilă pentru că se consumă în prezentul naraţiunii, la nivel senzorial, încercările de a intelectualiza raportul cu propriile credinţe, cu societatea sau chiar cu Zelda sună fals şi manierist. În cele mai meditative pase ale sale, protagonistul se exprimă astfel: "Intuiam pericolul de a căuta să eschivez un timp desţâţânat blocându-mă într-un timp mort, îmbâcsit, steril. Unul te perverteşte, celălalt te mucegăieşte". Termeni hipertehnici aplicaţi stângaci unor realităţi cât se poate de delicate creează - la un autor care a renunţat deocamdată la tentaţia parodică - impresia de umor involuntar: "Da, cel mai mult mă rănea când Zelda mă privea din perspectiva mentalităţii mutante, pactizând cu adversarul meu generic". Sau: "Ostilitatea ei mă exila într-o percepţie acută a contratimpului". Aliajul forţat de jargon intelectualizat şi regionalisme dezumflă şi el drama, proiectând-o pe ecranul ridicolului: "Mentula chiflicită se preschimbă într-un fascin ţeapăn. Erecţia nu-mi induce o dispoziţie erotică. Îmi dă o stare de încordare sportivă". Noroc însă că astfel de pasaje nu sunt nici frecvente, nici centrale în semnificaţia romanului.
Oricât s-ar dovedi de relative în literatură topurile şi statisticile, trebuie spus că ultima carte a lui O. Nimigean reprezintă atât o surpriză de proporţii ce anunţă reinventarea din rădăcini a unui scriitor, cât şi un moment de graţie al romanului românesc postdecembrist. Plus, de ce nu, un posibil scenariu de film. Văd deja "Rădăcina de bucsau" regizată de unul dintre reprezentanţii Noului Val românesc, de care nu-i exclus ca prozatorul să fi fost influenţat subtil în lentoarea desfăşurării şi sadismul detaliului.

*) O. Nimigean, "Rădăcina de bucsau", Editura Polirom, Iaşi, 2010, 480 p.

ALEX GOLDIŞ (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.