Ţiganii şi coţofoana hoaţă/ de Daniel Nicolescu

"Sinistra circulară din 5 august 2010, redactată de directorul de cabinet al lui Brice Hortefeux, care cere prefecţilor să procedeze la evacuarea a 300 de «tabere sau de implantări ilicite… cu prioritate cele ale romilor» impune citirea şi recitirea «Bijuteriilor lui Castafiore», ca un antidot la mizeria morală". Citat dintr-un articol al lui Raphael Enthoven, apărut în săptămânalul "L'Express" din 25 septembrie.

A fost doar începutul unei lecţii de morală, pe care atât presa franceză (cu referire directă şi la deciziile de expulzare a romilor semnate de Sarkozy), cât şi cea belgiană au început să o predea politicienilor, pornind de la un album de benzi desenate "premonitoriu", semnat de miticul Hergé. E vorba despre una dintre aventurile lui Tintin (cel care, sub bagheta lui Spielberg, tocmai e pe cale să devină erou de lungmetraj american - "Tintin şi secretul licornei", ieşire în săli în 2011), una dintre cele mai puţin aventuroase ale sale, care nu se petrece peste mări şi ţări, ci fix la mannoir-ul căpitanului Haddock (prietenul de nedespărţit al ciufulitului nostru erou), de la Moulinsart.
Iată şi story-ul din "Bijuteriile lui Castafiore". Primul panou: căpitanul se plimbă împreună cu reporterul-detectiv prin pădure şi descoperă, cu uimire, o tabără de "romanichels" (după cum le spune Tintin). Sau "bohémiens", cum le zice Haddock. Nu sunt, Doamne fereşte, veniţi din Bulgaria sau din România, dar sunt percepuţi ca un potenţial pericol de către poliţia locală, care îi obligă să se stabilească temporar lângă o groapă de gunoi. Prima reacţie a lui Haddock ("N-au pic de simţ al igienei zuavii ăştia"), este însă rapid corectată, când generosul căpitan află că romii nu stăteau acolo de capul lor, ci pentru că aşa li se impusese. Aşa că îi pofteşte să se mute pe domeniul său, la loc cu verdeaţă şi răcoare (pe malul unui râu cristalin), spre groaza lui Nestor, valetul ("Toţi boemienii ăştia sunt nişte ticăloşi, nişte hoţi şi aşa mai departe"), şi sila drapată în circumspecţie a şefului jandarmeriei ("Eu v-am avertizat. Dacă păţiţi ceva cu ei, e numai vina dumneavoastră!").

Panoul doi: pe domeniu apare, pe nepusă masă, diva Bianca (scuzaţi!) Castafiore, marea prietenă a căpitanului. În economia poveştii, acesta e episodul cel mai plin de haz, pentru că simpatica soprană răstoarnă tihnitele tabieturi ale locului nu doar cu trilurile ei (are, n-are treabă, interpretează cu aplomb faimoasa "Arie a bijuteriilor" din Faust-ul lui Gounod: "Je ris de me voir si belle dans ce miroir..."), ci şi cu micuţele ei ţâfne şi aere de mare doamnă. Trei: inevitabilul se întâmplă. Bijuteriile divei dispar şi, desigur, toată lumea îi bănuieşte pe ţiganii aciuaţi pe domeniu. Singur împotriva curentului, Tintin are însă propria lui teorie. Până la urmă va dovedi că hoţul bijuteriilor privighetoarei italiene e o coţofană pripăşită prin partea locului (trimitere la opera lui Rossini, "La gazza ladra"), care mai găbjise şi alte obiecte lucitoare (un monoclu, o bilă de agat etc.). Romii sunt exoneraţi, iar Tintin exclamă: "Ce mă bucură cel mai mult în toată povestea asta e nu doar că Bianca şi-a găsit bijuteriile, ci că bravii romanichels vor fi spălaţi de orice bănuială..." Suflet curat, inimă generoasă, mare boier, mare caracter... Tintin e apriori de partea celor mai slabi.
Aşadar, aventura lui Tintin a ajuns, sub condeiul presei francofone, o fabulă a ţapilor ispăşitori, care sunt întotdeauna ţiganii, atunci când nu merge ceva în societate (sau când merge prost) şi un motiv în plus de demonizare a celor care-i alungă.
În ceea ce mă priveşte, ţin minte că, atunci când am citit prima oară volumul, cu vreo 30 de ani în urmă (e drept, sub impresia relatării unei prietene care "fusese făcută la buzunar" de o mama Omida de pe stradă), n-am putut depăşi, dintr-un singur efort, pagina a treia a albumului lui Hergé. Acolo, o bătrână ţigancă din grupul pomenit se repezea, cu o insistenţă obraznică şi zăpăcitoare, la Haddock şi, vorbind ca Tarzan cu Jane, îi spunea: "Tu bărbat generos. Eu spun la tine viitorul... Tu pui la mine nişte bănuţi în palmă." Hergé era un scenarist cu simţul nuanţelor. Poate de aceea nici nu-şi cosea vreodată poveştile cu aţă albă, de la cap la coadă.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.