Cartea lui David (V). Dansul cu cărţile/ de Peter Sragher

Îl scap de sub supraveghere pentru o clipă pe David şi tresar doar atunci când aud câte un zgomot mai puternic. Atunci ceva nu-i în regulă. Camera lui are o nouă înfăţişare. E colorată nevoie mare. O bucurie estetică şi altele nu. Da, o groază de cărţi zac acum de-a valma pe parchet şi covor, cu coperţile larg deschise. Băiatul meu sare pe ele cu o voioşie de nedescris, râzând cu gura până la urechi. Ca şi cum ar fi un mic aparat de compactare a hârtiei, indiferent dacă aceasta este de folos sau nu.

Îmi trece prin minte că-i pe cale să încerce, atunci când răsfoieşte volumul, dacă au fost bine legate unele pagini de carte. Acelea mai bine lipite sunt supuse probei ferme a Daviduţului. Cât pot ele să ţină aşa, între coperţi. Depinde de câte ori sare băieţelul meu pe ele. Sunetul pe care-l scot cărţile, atunci când le citeşte pe-ndelete cu picioarele, este mult mai interesant decât acela produs atunci când face turul camerei cu propriile lui picioare pe parchetul de stejar, pe care nu poate - spre disperarea lui - să-l dizloce. Lemnul sună bine, ce-i drept, dar nu îndeajuns pentru cheful lui neostoit. Are nenorocul că stejarul la picioare produce mereu acelaşi zgomot banal, pe care-l ştie de atâta vreme. Ce plictis în casa asta! pare să spună David. A sosit timpul pentru a încerca ceva nou.

Cărţile călcate în picioare produc un zgomot mai înfundat, mai profund, care-ţi dă, nu-i aşa, un dram de bucurie ascunsă, ce iese la suprafaţă abia când încep să zboare paginile din cărţi. Sunt şi moi, pe deasupra, şi gâdilă plăcut degetele de picior. Atmosfera din cameră se-aseamănă atât de mult cu toamna şi cu vântul de afară, jucându-se cu frunzele smulse din ramuri. Le tot plimbă, frunzele, până le ies minţile din cap sau culorile din fibre.

Toate bune şi frumoase, numai că foile astea - împinse într-o vârtej de neoprit prin casă, unde nu îşi face de cap şi vântul, slavă Domnului!, ci doar picioarele lui David - sunt, totuşi, pagini dintr-o carte. Zboară gândurile şi sentimentele personajelor prin aerul camerei şi se amestecă în gesturile şi râsetul Daviduţului; chiar dacă personajele din cărţi plâng şi sunt triste, durerea lor este biruită de bucuria neostoită a băieţelului meu. Bune şi cărţile astea la ceva - pentru exerciţiile fizice ale fiului meu. Ca să-i ţină nestinsă bucuria. Să fi ştiut asta Susan Sonntag sau Hermann Hesse atunci când îşi scriau cărţile?

Cad pe gânduri şi-mi dau seama că, de fapt, Daviduţu-luţu-muţu nu prea ştie el cum vine socoteala cu cărţile astea şi la ce-s ele bune. Aşa, o nuvelă, un roman, o piesă de teatru, o poezie. Aşa că n-ar trebui să-l judec prea aspru pe mititel pentru o astfel de fărădelege comisă fără să ştie: să calci cu năduf pe cărţi, pînă la transpiraţie şi epuizare, ca şi cum le-ai fi citit, nu ţi-ar fi plăcut şi-ţi verşi năduful pe ele. Ai vrea să dai cu scriitorul de pământ, deci, cu toate că nu este prin preajmă, ai pe ce să te răzbuni, pe producţiile lui. Pentru băiatul meu zidurile încărcate de cărţi nu prea înseamnă mare lucru. Spune câteodată în limba germană "Bücher! Bücher!", ceea ce înseamnă "Cărţi! Cărţi!", dar asta pentru că i-am zis eu că această cameră este împânzită cu cărţi, le numeşte doar, repetând cu fidelitate ce i-am zis. Fiind mic, nu ştie să citească, nu-i încă ahtiat după literatură. Părerea mea este că nu ştie încă ce să facă atunci când pune mâna pe-o carte care n-are pagini groase şi colorate, să-ţi sară în ochi. Pentru el, cărţile sunt obiecte care pot fi scoase din raft, întoarse de pe-o parte pe alta, ca în final să aterizeze jos, cu un zgomot plăcut, pentru că fac buff!!! şi apoi tocmai bune sunt de călcat în picioare, căci Davidchenul nu le găseşte o altă utilizare.

"Călţi! Călţi!", a aflat şi el un cuvânt nou şi-l repetă după tatăl lui. Îl rosteşte încet, cu grijă, mulţumit că-i scurt şi chiar poate să-l rostească limpede. Atunci radiază. Mă vede deodată că sunt supărat nevoie mare şi că pun cărţile cu grijă în raft. Pentru mine o carte înseamnă mult. Mă uit la ele cu drag. Zgomotul unei cărţi călcate în picioare înseamnă pentru mine durere, în timp ce pentru el e bucurie. Mare deosebire între tată şi fiu. Şi mă întreb pe câte dintre ele o să pună mâna şi-o să le citească atunci când o să ştie să citească. Eu eram aşa de dornic să citesc, ce-i drept, la o vârstă mai înaintată decât el, încât uneori mă ascundeam cu lanterna sub pătură şi citeam în condiţii atât de vitrege ore în şir, ca să nu mă vadă mama, care dăduse stingerea. David ştie acum doar să pună mâna pe ele. Nici nu poate să le apuce însă pe toate bine, căci unele sunt prea mari pentru degetele lui. Mânuţele nu-l ajută încă aşa cum trebuie. Unele sunt obraznic de grele şi-i scapă pe jos, înainte să se hotărască să le-arunce. Atunci se supără, le ia iarăşi în mână şi abia când le dă drumul de la sine putere are lumea iarăşi rost. Acum, aşa cum zac pe parchet, a hotărât că-i mai bine să le lase acolo. Arată bine pe jos. A şi obosit să le tot calce în picioare. Broboane de sudoare îi curg pe obraji şi se opresc în cămăşuţa lui portocalie. Dansul înfocat pe ele, minute în şir, îşi cere tainul. Ce-i mai trebuie însă, ca totul să fie perfect? Vocea lui David dă acum o nouă comandă. "Muzică".