Ioan Groşan: „Nelu Sanepidu e un fel de Che Guevara care trece de la revolta anarhică la lupta organizată”/ de Andra Rotaru

Ioan Groşan descoperea la o vârstă fragedă că un volum care lasă o impresie puternică asupra cititorului merită rescris. Şi-a exersat puterea de prozator încercând să repună în pagină romanul de aventuri al lui Radu Tudoran, "Toate pânzele sus", iar de atunci şi până acum, a convins la rândul său cititorii că "poţi să fii cine vrei, poţi să te dai orice şi, cel puţin o vreme, să fii crezut". A publicat începând cu 1974, anul debutului în revista Echinox, numeroase romane, printre care: Caravana cinematografică (1985, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România); Trenul de noapte (1989); Şcoala ludică (1990); Planeta Mediocrilor (ed. I: 1991; ed. a II-a: 2002); O sută de ani de zile la Porţile Orientului (ed. I: 1992, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România; ed. a II-a: 2001, ed. a III-a: 2007); Jurnal de bordel (1995); Nutzi, spaima Constituţii. Jurnal de Cotroceni (1998); Judeţul Vaslui în NATO (2002) ş.a. La începutul anului 2010, prozatorului Ioan Groşan i-a apărut "Un om din Est", Editura Tracus Arte, un volum aşteptat atât de cititorii scriitorului, cât şi de cunoscuţii săi. Romanul se deschide cu un motto din Eminescu: "El n-a fost când era, el e când nu e" (Muşat şi ursitorile), şi se încheie cu o promisiune de continuare a sa, poate la fel de mult aşteptată.

- Lucrul la roman a fost dificil pentru că mă temeam grozav de "ideea de roman". Atâta mi-a băgat în cap dl Nicolae Breban, în lungile noastre zile şi nopţi de discuţii (în fond, pentru mine, de ucenicie fertilă pentru care n-o să încetez a-i mulţumi) că romanul e o arhitectură epică în mişcare, dar care trebuie să rămână în picioare, nu să se prăbuşească, încât mie, care nu depăşisem statutul de "meseriaş", de calfă" în povestire şi nuvelă, mi-a fost frică să nu ratez "castelul", "catedrala" narativă. Dacă am ratat sau nu, asta o poate spune numai cititorul, când voi scoate şi volumul al II-lea.

Greutăţile (y compris întârzierea) de-aici au provenit: din necesitatea de a avea un control perpetuu asupra întregului, plus risipirea publicistică pentru coşul zilnic, alimentar şi social, care-ţi mănâncă o groază de timp, plus congenitala mea lene. Pentru un roman trebuie să te aduni, să stai, prin lectură, la umbra marilor cărţi, să laşi dracului tentaţiile zilnice. Or, eu sunt cam slab în această ultimă privinţă. De aceea a şi durat atâta scrierea romanului.

- Nu, n-a existat - slavă Domnului! - un asemenea accident tehnic. Tot ce s-a publicat există scris de mână în caietele mele. Cu atâtea săgeţi, sărituri peste pagină, reveniri, completări, manuscrisul "original" e destul de greu descifrabil, dar există.

- Da, e adevărat, un fel de preambul al romanului (al cărui titlu iniţial, pretenţios şi juvenil, era "Discurs asupra realului") l-am publicat, împreună cu Ioan Buduca, acum 30 de ani în "Echinox". Dar luat cu nuvelele, cu povestirile, cu prudenţele de mai sus şi cu ale tinereţii valuri, nu l-am terminat decât în acest an.

- Contează şi nu contează. Contează poate la romanele astea comerciale, gen Dan Brown sau cealaltă Brown, Sandra, parcă. Dar să nu cumperi un roman de Kafka pentru că nu-i "mişto" învelitoarea?! Eu l-am rugat pe marele grafician Mircia Dumitrescu să-mi facă o copertă simplă, fără multă încărcătură, în alb-negru, ceea ce el, mulţumindu-mă pe deplin, a şi făcut.

- Motivul a fost unul simplu: am vrut să scot "Un om din Est" în regie proprie, adică eu să plătesc tiparul, hârtia, să mă ocup de difuzare etc. De ce? Fiindcă editurile "mari" (nu le dau numele, se ştiu) nu au încă transparenţa tirajului, a vânzărilor. Îţi dau o anumită sumă avans şi-ţi promit un anumit procent din vânzări, pe care-l vezi de obicei aşa, spre Paştele cailor. Asta în cazurile fericite, când cartea are succes. Aşa că am preferat să mă adresez unor buni prieteni (lui Marius Ghica de la Editura Noul Scris Românesc şi lui Ioan Cristescu de la Tracus Arte), să le explic ce vreau să fac, să obţin ISBN-ul şi să am cât de cât un control - financiar vorbind - asupra a ceea ce "iese" şi ce "intră". Singur, de capul meu, fără intermediari. Ce-o fi oi vedea. Dar, până acum, n-a fost rău...

- Volumul are şi fragmente ce abundă în ironii acerbe iar, uneori, problemele serioase sunt rezolvate prin prisma a ceea ce presupune a fi sau nu "în partid". De exemplu, când aceste explicaţii sunt date unor copii, e o provocare să explici celor inocenţi fapte grave?

- Dac-am înţeles bine întrebarea, vă referiţi la faptul că e greu să explici unor copii ce-au trăit părinţii în perioadele de restrişte ale istoriei, sub vreo "trei dictaturi", vorba lui Pătrăşcanu. Da, e foarte greu, aproape imposibil. La căderea comunismului, fiicele mele aveau 4, respectiv 3 ani. Cum să le lămuresc eu cum era în ultimii ani ai lui Ceauşescu, când a face rost pentru ele de laptele "Humana" însemna o adevărată aventură, antrenând un întreg sistem de relaţii, "pile", un adevărat "lanţ al slăbiciunilor" şi compromisurilor? Chiar înţelegând ce s-a întâmplat, cel mult ar zâmbi. Nici eu n-am înţeles decât târziu ce-a însemnat "obsedantul deceniu" şase, deşi, copil fiind, l-am traversat. Dar au avut grijă părinţii mei să nu-mi dau seama ce se petrece, de fapt, în jur, m-au protejat. Iar când mi-a povestit bunicul din partea mamei cum a fost în penitenciarele de la Canal, mie nu mi s-a părut a fi o "realitate", ci doar un subiect bun pentru o povestire, o nuvelă etc.

- Se transformă (aproape) totul. E trecerea de la amorul empiric la amorul "cu sistem". Nelu Sanepidu e un fel de Che Guevara care trece de la revolta anarhică, pur juvenilă, împotriva capitalismului, la lupta organizată şi călăuzită coerent de o idee, de un sistem de valori, fie ea (ideea) şi sistemul de sorginte marxiste sau troţkiste. Între noi fie vorba, şi Che Guevara era un mare amorez, da' nu de aia a murit...

- E purul adevăr, cel puţin din punctul meu de vedere.

- E foarte important. Există acea aserţiune celebră (şi perfect adevărată) care spune că un popor care nu-şi cunoaşte istoria (se subînţelege: tragică, dramatică) riscă s-o repete. Uite că şi noi mai că suntem pe cale s-o repetăm, dacă ne gândim la tendinţele dictatoriale din ultimul timp ale unei anumite persoane... Iar ficţiunea artistică are un rol fundamental în acest necesar, perpetuu "memento". Şi nu pot decât să mă bucur că, de pildă, cea mai penetrantă formă de conştientizare a pericolelor care ne pândesc - mă refer la filmul artistic -, prin nou val de regizori români, aduce în atenţia tinerilor de azi ce s-a trăit în vremea dictaturii. Poate că noi, prozatorii, am rămas datori la acest capitol. Dar timp pentru a-l umple încă mai este.

- Sper să aibă, că de-aia am scris pe ultima pagină a cărţii "Sfârşitul volumul I".