Artistul are în minte un „celălalt”/ de Alex. Ştefănescu

Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- Când a avut de executat statuia unui cal, Leonardo da Vinci nu a studiat numai anatomia animalului, pentru a descifra principalii muşchi, modul de dispunere a oaselor sau harta venelor, ci s-a gândit, în mod sigur, şi la viitorii privitori ai statuii, întrebându-se prin ce poziţie a calului le poate sugera lor impresia de măreţie, care este, în conformitate cu experienţa lor, cea mai expresivă imagine a dinamismului, cât de mare să fie statuia ca să poată fi cuprinsă din perspectiva lor etc.

- Înseamnă că artistul este un psiholog.

- Într-o oarecare măsură, este.

- Nu prea mi-i închipui pe artişti studiind manuale de psihologie.

- Nici nu studiază, deşi... În sfârşit, cunoaşterea sufletului omenesc ei o realizează de obicei pe cont propriu, fie datorită unei capacităţi intuitive înnăscute, fie prin experiment direct, adică observând un timp îndelungat efectul creaţiei lor asupra publicului şi învăţând atât din succese, cât şi din eşecuri. Treptat îşi reglează tirul.

- Îi ajută şi criticii.

- Criticii (cei care sunt chiar critici) constituie un public ideal, deoarece nu reacţionează doar prin acceptări şi refuzuri, ci mai şi explică de ce anume le place ori nu le place ceva.

- Vasăzică, artiştii ştiu multe despre sufletul omenesc. Sună ca într-o romanţă...

- Nu despre sufletul omenesc în general, ci despre starea de spirit, experienţa culturală, moravurile, aspiraţiile, aşteptările contemporanilor lor. Având totdeauna în minte un "celălalt", artistul trebuie să ştie exact pe ce butoane ale sensibilităţii lui trebuie să apese ca să obţină un anumit efect. Uneori se bazează pe intuiţie, alteori pe ce a învăţat din practică. Şi mai are un mijloc de a afla cum pot fi declanşate şi controlate în conştiinţa interlocutorului diferite procese: autoexaminarea. În fond, şi el este un om al timpului său, un posibil component al publicului, astfel încât, studiindu-şi propriile reacţii în faţa operei de artă, poate prevedea cum vor reacţiona ceilalţi. Fiind vorba chiar de opera lui, experimentul se dovedeşte dificil, pentru că nu-i vine uşor să-şi închipuie cum vede opera respectivă cineva care nu cunoaşte nimic despre procesul de elaborare. Trebuie să facă un mare efort de detaşare, să uite pentru moment ce a investit în creaţia artistică (să-şi ignore, deci, intenţiile) şi să adopte neutralitatea afectivă a cuiva care vede pentru prima dată lucrarea.

- În actul de cunoaştere este angajat doar artistul?

- Şi artistul, şi consumatorul de artă. Acesta din urmă, contemplând imitaţia, reconstituie operaţia de selecţie pe care a făcut-o creatorul atunci când din infinitatea de elemente ale unei realităţi a reţinut cu discernământ doar elementele evocatoare şi în felul acesta aprofundează realitatea respectivă, îi înţelege modul de funcţionare şi de afirmare. În acelaşi timp, observând ce tehnică aplică artistul pentru a-i manipula viaţa sufletească, află mai multe despre sine.

- I se manipulează viaţa sufletească?!

- Am convenit o dată că în acest domeniu totul se petrece sub zodia lui ca şi cum. Cel care receptează arta se preface că se lasă manipulat de cel care o emite. Asistând, de exemplu, la o tragedie, plânge cu lacrimi imaginare, aşa cum imaginare sunt şi întâmplările de pe scenă. De-a lungul istoriei forţa de persuasiune a artei a fost folosită şi pentru a-i manipula pe oameni cu adevărat. Dar ce mijloc n-a fost folosit? Vom reveni asupra acestui subiect. Deocamdată să subliniem că autentica relaţie dintre artist şi public este de esenţă ludică, presupune un contract liber acceptat şi spirit democratic.

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com