Când aud de cultură… (IV). Subcultură, contracultură/ de Alexandru Ciolan
Ziarul Financiar
14.10.2010
Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţiile din
1998 şi 2009) şi Marele dicţionar de neologisme sunt
singurele dicţionare de limbă care consemnează, cu înţelesul lui
din sociologie, termenul subcultură: "cultură a unui subgrup
social". Termenul a coborât din sfera dezbaterilor ştiinţifice şi
circulă în presa culturală şi în articolele cu caracter
enciclopedic.
Putem, astfel, citi, despre subcultura tinerilor cu
capetele rase (= skinheads; Adev. 20 X 07), despre
subcultura emo-kid din România (G. 15 V 08), despre
subcultura gay (TimeOut 28 II 08), despre subcultura
ţigănească (altermedia.info 27 VIII 10), despre subcultura
tineretului (Adev.
22 VI 10), despre subcultura huliganilor
din fotbal (Adev. 25 VII 09), despre subcultura hipster
(Adev. 2 X 08), despre subcultura t-shirt-ului (Adev. 15 VII
07), despre subculturi urbane (G. 30 VI 08 p. 9) etc. etc.
Termenul a fost luat din engleză (subculture) nu numai de
limba noastră, ci şi de franceză (subculture şi
sous-culture), spaniolă, italiană, portugheză
(subcultura), germană (Subkultur) etc., pentru că "La
origine, conceptul de subcultură […] a fost propus de Şcoala de la
Chicago a anilor '30-'40 din secolul trecut" (R.lit. 24 XII 03).
Coborând în limbajul curent al presei şi de aici (nu mai era decât
un pas) în limbajul curent, termenul şi-a pierdut aura ştiinţifică
şi a ajuns să fie folosit de profani în mod greşit, pentru a
desemna, fără nici un determinant, o (sub)cultură anume: "Dacă te
duci la Frankfurt şi să spunem că eşti homosexual şi vrei să afli
care e infrastructura homosexualităţii, poţi întreba pe oricine
«Unde găsesc subcultura?» şi o să-ţi răspundă: «A doua stradă la
stînga». Evident, în acest caz, cuvîntul «subcultură» nu e un
termen ştiinţific, dar a devenit demult popular în sfera amintită"
(R.lit. 24 XII 03).
Pe lângă acest termen căzut, de sorginte anglo-americană,
româna are însă, relativ des folosit, un cuvânt neaoş, format din
sub- "inferior" şi cultură, pentru a desemna
incultura şi prostul gust: "[A]ceste valuri de vulgaritate, de
tembelism chiar, care înaintează agresive pe spaţiul muzicii uşoare
sînt reflexul subculturii unei importante părţi dintre tineri şi
adolescenţi" (Ev. 31 VII 03) sau "[A] nu te lăsa amestecat în
tărâţele subculturii" (R.lit. 16 / 01 p. 17). Cuvântul, cu acest
sens, este, cu siguranţă, mult, mult mai vechi decât această primă
atestare a noastră, dar a rămas, până azi, neconsemnat de
dicţionare.
Atunci când subcultura, ca mijloc de manifestare a unei
comunităţi (de vârstă, etnice, sexuale, religioase etc.) se opune
culturii majoritare, ea devine contracultură: "Contracultura
anilor '60 a predicat un refuz total al modului de viaţă curent şi
a generat un mare număr de comunităţi, rupte aproape total de o
societate pe care o acuzau de cinism (mai ales cu referire la
Războiul din Vietnam) şi de dezumanizare prin dispreţul arătat
individului, considerat de societatea industrială a vremii o rotiţă
impersonală într-un imens angrenaj" (Business Magazin 17 IX 08).
Spre deosebire de subcultură, care se construieşte în scopul
afirmării unor valori, gusturi, cutume, contracultura se constituie
de la bun început şi în mod declarat în opoziţie cu normele
societăţii. De aceea, subcultura poate avea conotaţii negative, dar
contracultura, tocmai datorită caracterului ei deliberat şi, la
urma urmei, politic, nu poate avea decât conotaţii pozitive. (E
greu de spus dacă româna a împrumutat cuvântul din fr.
contre-culture, cu o primă atestare în 1971, sau a calchiat
engl. counterculture, cu prima atestare în 1968. S-ar putea
să fie vorba, ca în atâtea alte cazuri, de o etimologie multiplă.
Interesant este faptul că engleza şi franceza par a fi format
cuvântul cu mijloace interne, independent una de cealaltă, chiar
dacă termenul sociologic este atribuit istoricului Theodore Roszak,
care a publicat în 1968 cartea care l-a făcut celebru, The
Making of a Counter Culture, consacrată mişcării contestatare
din anii '60.
Despre underground şi mainstream, data
viitoare…
Exemplificări şi datări pentru sensurile şi cuvintele noi din
acest articol veţi găsi în ediţia a treia a DCR (Dicţionarul de
Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.
ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, Bucureşti). Filolog
(absolvent de spaniolă-romånă al Universităţii Bucureşti). Profesor
navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi
redactor-traducător la revista "Lumea" (1978-83), redactor la
Editura Politică şi ulterior la Editura Humanitas (1983-1991),
editor şi administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducător şi
publicist. Zona de interes principală: lexicologia, lexicografia.
Preferinţe muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, Chavela
Vargas, Liviu Vasilică, Maria Lătăreţu, Făråmiţă Lambru, Dire
Straits. Pasiuni: gătitul şi conservele de casă. Dorinţe: să aibă
nepoţi. Are un nepot.