Kerviel - Exista o singură regulă valabilă pentru orice tip de monedă: Învăţaţi să vă asumaţi cel mai mare risc pentru a aduce băncii maximum de profit
Ziarul Financiar
14.10.2010
"Exista o singură regulă valabilă pentru
orice tip de monedă, o regulă cu care eram bătuţi la cap mereu, la
începutul şi la sfârşitul zilei, lună de lună: Învăţaţi să
vă asumaţi cel mai mare risc pentru a aduce băncii maximum de
profit. În miezul orgiei bancare a acelor ani se afla
tocmai această cerinţă simplă: să renunţi la orice alt
considerent în această goană obsesivă de a fi
câştigător".
Pe 24 ianuarie 2008, Jérome Kerviel a ajuns
pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume, fiind acuzat de a fi
comis "cea mai mare fraudă financiară din istorie".
Angajatorii
lui, grupul Société Générale, au declarat că, iniţial, acţiunile
sale au făcut o gaură de 4, 9 miliarde de euro în bugetul
lor.
"Angrenajul - Memoriile unui trader" descrie
adevărul din spatele scandalului iscat de manevrele financiare ale
tânărului Jérôme Kerviel, povestea care l-a transformat dintr-un
simplu angajat al băncii într-un trader faimos în istoria
finanţelor. De la descrierea pieţei tranzacţiilor şi a sistemului
financiar, până la detaliile "afacerii" care i-a adus celebritatea,
amintind şi de recent începutul proces şi de începutul detenţiei,
la închisoarea Santé din Paris, volumul îşi propune să clarifice
misterul din jurul acestei poveşti care a căpătat proporţiile unei
legende.
Publicat cu doar câteva zile înainte de
începerea procesului de acuzare a traderului francez, "Angrenajul -
Memoriile unui trader" amestecă atmosfera ameninţătoare şi absurdă
a unui roman kafkian cu detaliile care demască un sistem financiar
viciat.
Povestea pasiunii unui informatician de geniu
care a produs o pagubă colosală gigantului financiar
SocGen.
Cine e acest tânăr enigmatic cu privire
inteligentă a cărui figură a făcut înconjurul lumii? Acuzat că ar
fi terorist, considerat un geniu al răului, Jérome Kerviel a fost
comparat cu Walter Mitty sau cu alţi traderi renumiţi pentru
delapidările lor spectaculoase. Un măr viermănos? Sau doar produsul
unu sistem putred şi victima lăcomiei corporatiste? "Angrenajul"
îşi propune să răspundă la toate aceste întrebări, ajutându-vă să
intraţi în mintea unui trader lipsit de o poziţie importantă care a
reuşit să clatine economia mondială din biroul său de la etajul
şase al unei clădiri din vestul Parisului. Nu câştiga pe vremea
aceea mai mult de 100.000 de euro pe an, dar a îndrăznit să facă
tranzacţii în valoare de 50 de miliarde de euro. Adică echivalentul
PIB-ului unor state ca Slovenia sau Cuba.
"Aş vrea ca această carte să
informeze opinia publică despre realitatea practicilor bancare. Să
dezvăluie mărturia unui om care-şi recunoaşte greşelile, dar refuză
să plătească pentru un sistem financiar complet nebun". (Jérome
Kerviel)
CAPITOLUL I
ULTIMELE CLIPE ÎNAINTEA
FURTUNII
(...)
Aşadar, am revenit la Paris marţi, 1
ianuarie, odihnit şi relaxat, pentru a mă întoarce miercuri
dimineaţă la muncă. Mă grăbeam să mă regăsesc în turnul din La
Défense, alături de colegi şi, mai ales, de cei doi traderi
repartizaţi pentru acelaşi gen de produs ca şi mine şi care, cu
vremea, îmi deveniseră prieteni: Ouachel Meskine şi Taouffik Zizi,
cu care lucram la acelaşi birou. Eram mai ales bucuros să îmi reiau
obişnuinţele specifice meseriei. De acum ritualul era bine exersat.
În fiecare dimineaţă soseam la sediul Société Générale pe la şapte
spre a afla evoluţia pieţelor asiatice şi a urmări cursul anumitor
produse de pe piaţa americană, care se închisese în noaptea
trecută. Apoi verificam în presa economică şi pe Internet dacă nu
cumva vreun eveniment mai important afectase societăţile care mă
interesau. Abia după aceea începeam adevărata zi de muncă. Îmi erau
de ajuns câteva minute pentru a introduce diferiţii parametri de
cotaţie în programul de trading pe care îl numeam "automat",
instrument informatic de bază al traderului. Dezvoltat ca intranet
de bancă, acesta permite ca, pe parcursul întregii zile, să fie
trimise ordine de cumpărare şi de vânzare conform anumitor
criterii, în limitele definite de responsabilii cu tradingul. Prin
urmare, automatul joacă în acelaşi timp rolul de instrument de
lucru şi prim nivel de control. Etapa se încheia prin examinarea
atentă a tendinţelor pieţelor europene aşa cum puteau fi ele citite
din primele cotaţii înaintea deschiderii burselor, care se întâmpla
la ora nouă. Începând din acel moment, activitatea mea consta în
cotarea, ore în şir, a produselor pe care le aveam în sarcină, în
cumpărări şi vânzări, urmărind evoluţia pieţei secundă cu secundă.
Este o activitate care presupune rapiditate, vigilenţă şi
capacitate de reacţie, calităţi de bază ale unui bun
trader.
Condiţiile în care îmi exercitam meseria îmi
uşurau sarcina. Fiecare dintre noi are în minte imaginea unor
trading-room-uri aşa cum ne sunt ele prezentate în filme, cu
un vacarm atât de intens încât spectatorul se întreabă cum de se
poate lucra într-o asemenea agitaţie. Imaginea, însă, corespunde
doar parţial realităţii şi o observasem şi eu la începutul
meseriei. Pe vremea aceea lucram la etajul şase al turnului, într-o
sală largă în care erau aliniate rânduri de birouri pline de
ordinatoare. Cu ochii lipiţi de ecrane şi cu microfoanele în
dreptul buzelor, traderii îşi petrec timpul de lucru zilnic
comunicând cu corespondenţii lor şi transmiţând ordine spre piaţă.
Ambianţa sonoră atinge un asemenea nivel de decibeli şi, în unele
momente isteria ajunge la asemenea cote, încât este ca şi imposibil
să urmăreşti conversaţia şi a celui mai apropiat dintre colegi.
Motivaţia este aceea că traderii la care mă refer, care transmit
ordine de cumpărare şi de vânzare, sunt deseori în legătură
permanentă cu mai multe persoane. Numai că, printre traderi, unii
au ca sarcină să vândă unor mari investitori produse financiare
emise de bancă numite warrants (care nu sunt altceva decât
opţiuni de cumpărare sau de vânzare, subiect la care voi reveni).
Aceştia, numiţi şi "traderi-clienţi", nu prea au mare lucru de-a
face cu imaginea clasică a traderului care investeşte fondurile
băncii şi, de altfel, chiar se simt pierduţi într-o asemenea
atmosferă electrizantă. Făceam şi eu parte din grupul acesta
restrâns de profesionişti mai degrabă atipici.
La începutul lui 2007, însă, departamentul
produselor financiare derivate, de care ţineam şi eu, s-a dezvoltat
în asemenea grad încât a trebuit să fie mutat la un etaj superior,
într-o nouă sală amenajată special, putând adăposti o sută de
persoane, cea mai mare parte "traderi-proprietari" care ghidau
operaţiuni de investiţie cu fondurile băncii, spre deosebire de
meseria mea de până atunci, de "trader-client", care mă punea în
legătură, după cum am mai spus, nu cu persoane particulare, ci cu
investitori la nivel instituţional. Ca şi precedenta sală, şi
aceasta era un spaţiu deschis prevăzut cu birouri încărcate de
rânduri de monitoare, ba chiar şi cu pereţii acoperiţi de ecrane,
dar în care domnea o tăcere absolută. Iată şi o întâmplare
semnificativă: în ziua în care am inaugurat noua sală, calmul de
acolo era atât de neobişnuit încât am ratat deschiderea pieţei! Mă
obişnuisem într-o asemenea măsură ca orologiul vorbitor utilizat de
traderii din jurul meu să depene secundele până la fix, încât nu am
mai dat nicio atenţie ceasului adevărat. Astfel de amănunte au
importanţa lor. În jurul meu dominau ordinea şi calmul în aşa fel
încât fiecare dintre noi putea auzi totul şi şti în permanenţă ce
făcea vecinul.
Dincolo de liniştea din spaţiul în care îmi
petreceam zilele şi de alţi factori, legaţi de dispunerea
personalului, găsesc absurdă teza pretinselor operaţiuni secrete pe
care conducerea Société Générale a încercat, mai apoi, să o impună
în faţa justiţiei şi a opiniei publice. Mica noastră echipă de opt
traderi căreia îi aparţineam era aşezată la o singură masă,
ecranele fiind montate la mai puţin de un metru unul de altul.
Responsabilul direct de activitatea noastră, cel căruia îi spuneam
"n + 1", Éric Cordelle, lucra la circa doi metri de locul meu. În
vârstă de treizeci şi şase de ani, căsătorit, tată de familie,
politehnist, mereu îmbrăcat într-un costum impecabil şi cu cămaşă
albă, era un bărbat serios, cu treisprezece ani de experienţă la
activ în piaţa financiară. Îşi începuse cariera la controlul
riscului, în echipa ce avea în sarcină evaluarea nivelului de
expunere a traderilor, apoi muncise opt ani în departamentul de
care ţineam şi eu, dintre care patru ca responsabil al unei echipe
de specialişti financiari la Tokio. Principalul său rol consta, în
2007, în a face raportul zilnic al operaţiunilor, adică în a valida
volumul acestora şi rezultatele, însoţindu-le de un comentariu
atunci când sumele angajate depăşeau anumite praguri. Comentariile
la care mă refer erau de fiecare dată lapidare, ca să nu zic
fanteziste, de gen "operaţiune în curs de trading" - sintagmă, după
cum se poate observa, nu prea clară -, sau spiel, adică
joc în germană (astfel erau denumite operaţiunile pur
speculative), remarci care nu explicau în niciun fel cum fusese
obţinut rezultatul şi mulţumită cărei strategii. Raportul trecea
apoi la superiorii săi, printre care şi "n + 2", Martial Rouyère,
şi el vechi absolvent al unei înalte şcoli politehnice, în vârstă
de treizeci şi şapte de ani şi cu alţi mulţi de experienţă ca
trader în trading-room, îmbrăcat cu aceeaşi austeritate ca
şi Éric, deşi vinerea, după moda anglo-saxonă, îşi permitea să
poarte blugi şi să nu aibă cravata la gât. Controla trei echipe de
traderi care lucrau în jurul lui, iar biroul îi era la patru sau
cinci metri de al nostru. Rolul lui consta în a efectua un control
mai detaliat. Dacă Éric se limita la aspectele pur tehnice, Martial
lua în calcul un alt parametru, acela al riscului generat de
operaţiunile pe care le efectuam.
Oricum ar fi stat lucrurile, niciunul dintre
aceşti doi responsabili nu mi-au atras vreodată atenţia că aş fi
depăşit limitele ori că rezultatele anunţate ar fi ridicat vreo
problemă. Din contră, ambii se arătau încântaţi. Cât despre
pierderi, acestea puteau fi observate în mai multe sisteme
informatice, chiar dacă nimănui nu părea să-i fi păsat. Ca mulţi
alţi colegi, aveam mijloacele de a le ascunde cu uşurinţă în
aşteptarea rezultatelor pozitive pe care mizam, lucru care s-a
întâmplat mereu, până în ianuarie 2008. Timp de trei ani nu am
înaintat niciodată într-o afacere care să iasă în
deficit.
În afara cererilor pe care le înaintam ori a
informaţiilor pe care le transmiteam, am stat prea puţin de vorbă
cu Éric Cordelle şi cu Martial Rouyère. Mai degrabă se întreţineau
cu colegii mei decât cu mine. Să îşi fi dorit, oare, să nu intre
prea adânc în lucrul şi metodele mele? Unica remarcă pe care am
aflat-o a fost reacţia lui Éric Cordelle: "Jérôme ne umple de
lovele. De la anul va trebui să îi industrializăm
strategia."
Şi aşa, pe parcursul anului 2007 m-am
instalat în tot felul de situaţii fără acoperire, asupra cărora
nimeni nu s-a băgat să îmi atragă atenţia, fiindcă rezultatele
făceau toţi banii! La drept vorbind, pe cât mi-am dat seama mai
târziu, la vremea respectivă dovedeam o naivitate dezarmantă. Eram
convins că ajungea să îţi faci meseria trăgând de tine până la
capăt, fără alt profit în afara satisfacţiei de a da tot ce se
putea mai bun. Consecinţele mi-au dovedit că ar fi trebuit să am o
măsură şi în fapte şi în entuziasm. Numai că, în acele momente
bucuria mea era cu atât mai intensă cu cât toată lumea mă încuraja.
Cu toate acestea, de mai multe ori, încă din aprilie 2007,
superiorii mei ierarhici au fost atenţionaţi de serviciile de
control că, în zona mea de lucru, au fost depistate operaţiuni
fictive, însă nu mi-au cerut niciodată să încetez cu astfel de
practici, nici nu au venit să mă întrebe ce se
întâmplă.
Cazul meu nu făcea excepţie de la regula
nescrisă a trading-room-urilor. Niciun trader nu se menaja.
Abia dacă ne acordam o dată sau de două ori dimineaţa şi la fel şi
după-amiaza o scurtă pauză de cafea sau ţigară la picioarele
turnului, înainte de a ne întoarce în faţa ecranelor
ordinatoarelor. Rar luam masa la prânz. Mai degrabă ne ajungea un
sandviş ronţăit în grabă tot în încăperea în care lucram. Şi ziua
continua mereu la fel, lăsându-ne în voia muncii şi a emoţiilor
care-i erau consecinţe. Nu eram nici cel din urmă care îşi
manifesta zgomotos veselia în caz de câştig important, nici
singurul care-mi vărsam nervii în caz de pierdere. Mausul
ordinatorului meu, cu care loveam turbat în masă, a simţit nu doar
o dată trista experienţă!
La vreo zece ore după începerea zilei de
muncă, închiderea pieţei pariziene, de la 17.30, nu însemna şi
încheierea activităţii, întrucât produsele derivate cu care eram
însărcinaţi urmau orarul pieţei newyorkeze. Se impunea, aşadar, să
fim cu ochii pe cotaţiile after market, ceea ce ne
transforma în cei mai hotărâţi truditori din trading-room,
cei pe care nu îi deranja ideea zilei de lucru de treisprezece sau
cincisprezece ore. Ceilalţi traderi îşi stingeau ecranele începând
cu şase seara, cei dintâi, majoritatea însă pe la opt. Cât despre
mine, cel mai adesea îmi continuam munca până pe la zece seara,
când pe Wall Street se apropie ora închiderii. Mă întâlneam atunci
cu unul sau doi colegi într-unul dintre barurile preferate de la
baza turnului pentru a mai ieşi din priză cu un pahar de bere în
mână, înainte de a merge cine ştie unde pentru o cină
grăbită.
Cinstit vorbind, ciudat moment de
decompensare: nu vorbeam despre altceva decât despre munca noastră,
despre cursul produselor cu care lucram, despre starea pieţii,
făcând schimb de bancuri despre fierătania de maşină a unuia,
despre câştigurile altuia, trecând în revistă evenimentele unei
zile petrecute în ritmul frenetic al clicurilor de maus şi al
sumelor uluitoare angajate în diversele noastre operaţiuni. Fiecare
dintre noi ajunsese, într-o oarecare măsură, o excrescenţă a băncii
Société Générale. Nu mai trăiam decât prin ea şi pentru ea într-o
asemenea măsură încât, fără să ne dăm seama, acceptasem ca viaţa
privată să ne fie invadată de atotputernicia ei. Chiar şi departe
de turnul din La Défense, în vacanţe ori în week-end, era de parcă
un fir invizibil continua să ne lege de serviciu, un soi de
legătură organică, de cordon ombilical care ne menţinea în sânul
său, ne hrănea şi ne proteja.
Din volumul Jérome Kerviel, "Angrenajul -
Memoriile unui trader", Editura Pandora M, Colecţia Reality Shock,
traducere din limba franceza de Doru Mareş