Kerviel - Exista o singură regulă valabilă pentru orice tip de monedă: Învăţaţi să vă asumaţi cel mai mare risc pentru a aduce băncii maximum de profit

Ziarul Financiar 14.10.2010
"Exista o singură regulă valabilă pentru orice tip de monedă, o regulă cu care eram bătuţi la cap mereu, la începutul şi la sfârşitul zilei, lună de lună: Învăţaţi să vă asumaţi cel mai mare risc pentru a aduce băncii maximum de profit. În miezul orgiei bancare a acelor ani se afla tocmai această cerinţă simplă: să renunţi la orice alt considerent în această goană obsesivă de a fi câştigător".
Pe 24 ianuarie 2008, Jérome Kerviel a ajuns pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume, fiind acuzat de a fi comis "cea mai mare fraudă financiară din istorie". Angajatorii lui, grupul Société Générale, au declarat că, iniţial, acţiunile sale au făcut o gaură de 4, 9 miliarde de euro în bugetul lor.
"Angrenajul - Memoriile unui trader" descrie adevărul din spatele scandalului iscat de manevrele financiare ale tânărului Jérôme Kerviel, povestea care l-a transformat dintr-un simplu angajat al băncii într-un trader faimos în istoria finanţelor. De la descrierea pieţei tranzacţiilor şi a sistemului financiar, până la detaliile "afacerii" care i-a adus celebritatea, amintind şi de recent începutul proces şi de începutul detenţiei, la închisoarea Santé din Paris, volumul îşi propune să clarifice misterul din jurul acestei poveşti care a căpătat proporţiile unei legende.
Publicat cu doar câteva zile înainte de începerea procesului de acuzare a traderului francez, "Angrenajul - Memoriile unui trader" amestecă atmosfera ameninţătoare şi absurdă a unui roman kafkian cu detaliile care demască un sistem financiar viciat.
Povestea pasiunii unui informatician de geniu care a produs o pagubă colosală gigantului financiar SocGen.
Cine e acest tânăr enigmatic cu privire inteligentă a cărui figură a făcut înconjurul lumii? Acuzat că ar fi terorist, considerat un geniu al răului, Jérome Kerviel a fost comparat cu Walter Mitty sau cu alţi traderi renumiţi pentru delapidările lor spectaculoase. Un măr viermănos? Sau doar produsul unu sistem putred şi victima lăcomiei corporatiste? "Angrenajul" îşi propune să răspundă la toate aceste întrebări, ajutându-vă să intraţi în mintea unui trader lipsit de o poziţie importantă care a reuşit să clatine economia mondială din biroul său de la etajul şase al unei clădiri din vestul Parisului. Nu câştiga pe vremea aceea mai mult de 100.000 de euro pe an, dar a îndrăznit să facă tranzacţii în valoare de 50 de miliarde de euro. Adică echivalentul PIB-ului unor state ca Slovenia sau Cuba.
"Aş vrea ca această carte să informeze opinia publică despre realitatea practicilor bancare. Să dezvăluie mărturia unui om care-şi recunoaşte greşelile, dar refuză să plătească pentru un sistem financiar complet nebun". (Jérome Kerviel)
CAPITOLUL I
ULTIMELE CLIPE ÎNAINTEA FURTUNII
(...)
Aşadar, am revenit la Paris marţi, 1 ianuarie, odihnit şi relaxat, pentru a mă întoarce miercuri dimineaţă la muncă. Mă grăbeam să mă regăsesc în turnul din La Défense, alături de colegi şi, mai ales, de cei doi traderi repartizaţi pentru acelaşi gen de produs ca şi mine şi care, cu vremea, îmi deveniseră prieteni: Ouachel Meskine şi Taouffik Zizi, cu care lucram la acelaşi birou. Eram mai ales bucuros să îmi reiau obişnuinţele specifice meseriei. De acum ritualul era bine exersat. În fiecare dimineaţă soseam la sediul Société Générale pe la şapte spre a afla evoluţia pieţelor asiatice şi a urmări cursul anumitor produse de pe piaţa americană, care se închisese în noaptea trecută. Apoi verificam în presa economică şi pe Internet dacă nu cumva vreun eveniment mai important afectase societăţile care mă interesau. Abia după aceea începeam adevărata zi de muncă. Îmi erau de ajuns câteva minute pentru a introduce diferiţii parametri de cotaţie în programul de trading pe care îl numeam "automat", instrument informatic de bază al traderului. Dezvoltat ca intranet de bancă, acesta permite ca, pe parcursul întregii zile, să fie trimise ordine de cumpărare şi de vânzare conform anumitor criterii, în limitele definite de responsabilii cu tradingul. Prin urmare, automatul joacă în acelaşi timp rolul de instrument de lucru şi prim nivel de control. Etapa se încheia prin examinarea atentă a tendinţelor pieţelor europene aşa cum puteau fi ele citite din primele cotaţii înaintea deschiderii burselor, care se întâmpla la ora nouă. Începând din acel moment, activitatea mea consta în cotarea, ore în şir, a produselor pe care le aveam în sarcină, în cumpărări şi vânzări, urmărind evoluţia pieţei secundă cu secundă. Este o activitate care presupune rapiditate, vigilenţă şi capacitate de reacţie, calităţi de bază ale unui bun trader.
Condiţiile în care îmi exercitam meseria îmi uşurau sarcina. Fiecare dintre noi are în minte imaginea unor trading-room-uri aşa cum ne sunt ele prezentate în filme, cu un vacarm atât de intens încât spectatorul se întreabă cum de se poate lucra într-o asemenea agitaţie. Imaginea, însă, corespunde doar parţial realităţii şi o observasem şi eu la începutul meseriei. Pe vremea aceea lucram la etajul şase al turnului, într-o sală largă în care erau aliniate rânduri de birouri pline de ordinatoare. Cu ochii lipiţi de ecrane şi cu microfoanele în dreptul buzelor, traderii îşi petrec timpul de lucru zilnic comunicând cu corespondenţii lor şi transmiţând ordine spre piaţă. Ambianţa sonoră atinge un asemenea nivel de decibeli şi, în unele momente isteria ajunge la asemenea cote, încât este ca şi imposibil să urmăreşti conversaţia şi a celui mai apropiat dintre colegi. Motivaţia este aceea că traderii la care mă refer, care transmit ordine de cumpărare şi de vânzare, sunt deseori în legătură permanentă cu mai multe persoane. Numai că, printre traderi, unii au ca sarcină să vândă unor mari investitori produse financiare emise de bancă numite warrants (care nu sunt altceva decât opţiuni de cumpărare sau de vânzare, subiect la care voi reveni). Aceştia, numiţi şi "traderi-clienţi", nu prea au mare lucru de-a face cu imaginea clasică a traderului care investeşte fondurile băncii şi, de altfel, chiar se simt pierduţi într-o asemenea atmosferă electrizantă. Făceam şi eu parte din grupul acesta restrâns de profesionişti mai degrabă atipici.
La începutul lui 2007, însă, departamentul produselor financiare derivate, de care ţineam şi eu, s-a dezvoltat în asemenea grad încât a trebuit să fie mutat la un etaj superior, într-o nouă sală amenajată special, putând adăposti o sută de persoane, cea mai mare parte "traderi-proprietari" care ghidau operaţiuni de investiţie cu fondurile băncii, spre deosebire de meseria mea de până atunci, de "trader-client", care mă punea în legătură, după cum am mai spus, nu cu persoane particulare, ci cu investitori la nivel instituţional. Ca şi precedenta sală, şi aceasta era un spaţiu deschis prevăzut cu birouri încărcate de rânduri de monitoare, ba chiar şi cu pereţii acoperiţi de ecrane, dar în care domnea o tăcere absolută. Iată şi o întâmplare semnificativă: în ziua în care am inaugurat noua sală, calmul de acolo era atât de neobişnuit încât am ratat deschiderea pieţei! Mă obişnuisem într-o asemenea măsură ca orologiul vorbitor utilizat de traderii din jurul meu să depene secundele până la fix, încât nu am mai dat nicio atenţie ceasului adevărat. Astfel de amănunte au importanţa lor. În jurul meu dominau ordinea şi calmul în aşa fel încât fiecare dintre noi putea auzi totul şi şti în permanenţă ce făcea vecinul.
Dincolo de liniştea din spaţiul în care îmi petreceam zilele şi de alţi factori, legaţi de dispunerea personalului, găsesc absurdă teza pretinselor operaţiuni secrete pe care conducerea Société Générale a încercat, mai apoi, să o impună în faţa justiţiei şi a opiniei publice. Mica noastră echipă de opt traderi căreia îi aparţineam era aşezată la o singură masă, ecranele fiind montate la mai puţin de un metru unul de altul. Responsabilul direct de activitatea noastră, cel căruia îi spuneam "n + 1", Éric Cordelle, lucra la circa doi metri de locul meu. În vârstă de treizeci şi şase de ani, căsătorit, tată de familie, politehnist, mereu îmbrăcat într-un costum impecabil şi cu cămaşă albă, era un bărbat serios, cu treisprezece ani de experienţă la activ în piaţa financiară. Îşi începuse cariera la controlul riscului, în echipa ce avea în sarcină evaluarea nivelului de expunere a traderilor, apoi muncise opt ani în departamentul de care ţineam şi eu, dintre care patru ca responsabil al unei echipe de specialişti financiari la Tokio. Principalul său rol consta, în 2007, în a face raportul zilnic al operaţiunilor, adică în a valida volumul acestora şi rezultatele, însoţindu-le de un comentariu atunci când sumele angajate depăşeau anumite praguri. Comentariile la care mă refer erau de fiecare dată lapidare, ca să nu zic fanteziste, de gen "operaţiune în curs de trading" - sintagmă, după cum se poate observa, nu prea clară -, sau spiel, adică joc în germană (astfel erau denumite operaţiunile pur speculative), remarci care nu explicau în niciun fel cum fusese obţinut rezultatul şi mulţumită cărei strategii. Raportul trecea apoi la superiorii săi, printre care şi "n + 2", Martial Rouyère, şi el vechi absolvent al unei înalte şcoli politehnice, în vârstă de treizeci şi şapte de ani şi cu alţi mulţi de experienţă ca trader în trading-room, îmbrăcat cu aceeaşi austeritate ca şi Éric, deşi vinerea, după moda anglo-saxonă, îşi permitea să poarte blugi şi să nu aibă cravata la gât. Controla trei echipe de traderi care lucrau în jurul lui, iar biroul îi era la patru sau cinci metri de al nostru. Rolul lui consta în a efectua un control mai detaliat. Dacă Éric se limita la aspectele pur tehnice, Martial lua în calcul un alt parametru, acela al riscului generat de operaţiunile pe care le efectuam.
Oricum ar fi stat lucrurile, niciunul dintre aceşti doi responsabili nu mi-au atras vreodată atenţia că aş fi depăşit limitele ori că rezultatele anunţate ar fi ridicat vreo problemă. Din contră, ambii se arătau încântaţi. Cât despre pierderi, acestea puteau fi observate în mai multe sisteme informatice, chiar dacă nimănui nu părea să-i fi păsat. Ca mulţi alţi colegi, aveam mijloacele de a le ascunde cu uşurinţă în aşteptarea rezultatelor pozitive pe care mizam, lucru care s-a întâmplat mereu, până în ianuarie 2008. Timp de trei ani nu am înaintat niciodată într-o afacere care să iasă în deficit.
În afara cererilor pe care le înaintam ori a informaţiilor pe care le transmiteam, am stat prea puţin de vorbă cu Éric Cordelle şi cu Martial Rouyère. Mai degrabă se întreţineau cu colegii mei decât cu mine. Să îşi fi dorit, oare, să nu intre prea adânc în lucrul şi metodele mele? Unica remarcă pe care am aflat-o a fost reacţia lui Éric Cordelle: "Jérôme ne umple de lovele. De la anul va trebui să îi industrializăm strategia."
Şi aşa, pe parcursul anului 2007 m-am instalat în tot felul de situaţii fără acoperire, asupra cărora nimeni nu s-a băgat să îmi atragă atenţia, fiindcă rezultatele făceau toţi banii! La drept vorbind, pe cât mi-am dat seama mai târziu, la vremea respectivă dovedeam o naivitate dezarmantă. Eram convins că ajungea să îţi faci meseria trăgând de tine până la capăt, fără alt profit în afara satisfacţiei de a da tot ce se putea mai bun. Consecinţele mi-au dovedit că ar fi trebuit să am o măsură şi în fapte şi în entuziasm. Numai că, în acele momente bucuria mea era cu atât mai intensă cu cât toată lumea mă încuraja. Cu toate acestea, de mai multe ori, încă din aprilie 2007, superiorii mei ierarhici au fost atenţionaţi de serviciile de control că, în zona mea de lucru, au fost depistate operaţiuni fictive, însă nu mi-au cerut niciodată să încetez cu astfel de practici, nici nu au venit să mă întrebe ce se întâmplă.
Cazul meu nu făcea excepţie de la regula nescrisă a trading-room-urilor. Niciun trader nu se menaja. Abia dacă ne acordam o dată sau de două ori dimineaţa şi la fel şi după-amiaza o scurtă pauză de cafea sau ţigară la picioarele turnului, înainte de a ne întoarce în faţa ecranelor ordinatoarelor. Rar luam masa la prânz. Mai degrabă ne ajungea un sandviş ronţăit în grabă tot în încăperea în care lucram. Şi ziua continua mereu la fel, lăsându-ne în voia muncii şi a emoţiilor care-i erau consecinţe. Nu eram nici cel din urmă care îşi manifesta zgomotos veselia în caz de câştig important, nici singurul care-mi vărsam nervii în caz de pierdere. Mausul ordinatorului meu, cu care loveam turbat în masă, a simţit nu doar o dată trista experienţă!
La vreo zece ore după începerea zilei de muncă, închiderea pieţei pariziene, de la 17.30, nu însemna şi încheierea activităţii, întrucât produsele derivate cu care eram însărcinaţi urmau orarul pieţei newyorkeze. Se impunea, aşadar, să fim cu ochii pe cotaţiile after market, ceea ce ne transforma în cei mai hotărâţi truditori din trading-room, cei pe care nu îi deranja ideea zilei de lucru de treisprezece sau cincisprezece ore. Ceilalţi traderi îşi stingeau ecranele începând cu şase seara, cei dintâi, majoritatea însă pe la opt. Cât despre mine, cel mai adesea îmi continuam munca până pe la zece seara, când pe Wall Street se apropie ora închiderii. Mă întâlneam atunci cu unul sau doi colegi într-unul dintre barurile preferate de la baza turnului pentru a mai ieşi din priză cu un pahar de bere în mână, înainte de a merge cine ştie unde pentru o cină grăbită.
Cinstit vorbind, ciudat moment de decompensare: nu vorbeam despre altceva decât despre munca noastră, despre cursul produselor cu care lucram, despre starea pieţii, făcând schimb de bancuri despre fierătania de maşină a unuia, despre câştigurile altuia, trecând în revistă evenimentele unei zile petrecute în ritmul frenetic al clicurilor de maus şi al sumelor uluitoare angajate în diversele noastre operaţiuni. Fiecare dintre noi ajunsese, într-o oarecare măsură, o excrescenţă a băncii Société Générale. Nu mai trăiam decât prin ea şi pentru ea într-o asemenea măsură încât, fără să ne dăm seama, acceptasem ca viaţa privată să ne fie invadată de atotputernicia ei. Chiar şi departe de turnul din La Défense, în vacanţe ori în week-end, era de parcă un fir invizibil continua să ne lege de serviciu, un soi de legătură organică, de cordon ombilical care ne menţinea în sânul său, ne hrănea şi ne proteja.
Din volumul Jérome Kerviel, "Angrenajul - Memoriile unui trader", Editura Pandora M, Colecţia Reality Shock, traducere din limba franceza de Doru Mareş