Opinie Dan Armeanu: În România anului 2010, ţară membră a UE, băncile practică marje fixe de 9% la credite. Cum e posibil?

Băncile au ajuns să le impună clienţilor marje fixe de 9% ca urmare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 50/2010 privind transparentizarea contractelor de creditare. Acest nivel ridicat al marjei este greu de justificat.

Unele dintre cele mai mari bănci din România, filiale ale unor bănci din străinătate, în dorinţa de a-şi conserva profiturile, au impus clienţilor prin acte adiţionale la contractele de credit marje fixe pentru contractele vechi de credit de aproximativ 9%, la care se mai adaugă şi comisioanele.

Marja fixă a fost calculată de aceste bănci ca diferenţa între rata nominală a dobânzii aferente contractului de creditare la momentul actual, care în majoritatea cazurilor este egală cu cea de la momentul contractării creditului, din care se scade cotaţia actuală a indicelui EURIBOR.

Această modalitate de calcul nu are nicio justificare economică. Este o formulă de calcul "deşteaptă" deoarece dobânda nominală aferentă creditului a rămas aceeaşi, băncile neajustând-o în funcţie de condiţiile pieţei.

În schimb, cotaţia EURIBOR la momentul actual este cu aproape 4 puncte procentuale mai mică decât cea de la momentul semnării contractului. Ca urmare, băncile au un câştig suplimentar de aproape 4 puncte procentuale prin aplicarea unui artificiu simplu.

În plus, putem spune că băncile-mamă nu sunt consecvente întrucât acest comportament "corect" al subsidiarelor nu l-au aplicat şi nu îl aplică şi în ţările lor de origine.

Niciun bancher nu poate susţine în mod obiectiv şi transparent o marjă fixă de 9% în România la un credit în euro. Peste câţiva ani, când Euribor va creşte din nou la valori de 4% sau 5%, niciun bancher nu va putea explica dobânzile de 13% sau 14% la care vor ajunge creditele contractate în trecut şi a căror marjă fixă e determinată după formula anterioară.

Trecând peste faptul că băncile practică marje mari de aproape 6 puncte procentuale între dobânzile la credite şi cele la depozite, România este o ţară în care băncile aplică o marjă fixă de 9% la credite, adică cu mai mult de 50% mai mari decât nivelul lor real.

De ce practică unele bănci marje atât de mari? Pentru că legislaţia le permite. În OUG 50/2010 nu se face nicio referire la modul de calcul al marjei fixe. Astfel că ordonanţa îi nedreptăţeşte pe cei care au contractat credite în trecut, deoarece băncile au găsit această portiţă de calcul al marjei fixe.

Marjele fixe mari îi afectează în special pe clienţii care sunt captivi în băncile respective, întrucât nu pot să-şi refinanţeze creditul din cauza scăderii veniturilor sau a valorilor imobilelor ipotecate. Un alt motiv constă în faptul că piaţa bancară nu este o piaţă atomizată şi omogenă, iar concurenţa nu este încă destul de puternică pentru a determina scăderea marjelor de dobândă. De asemenea, strategia de dezvoltare a băncilor se bazează pe obţinerea de profituri cât mai mari într-un interval de timp cât mai scurt. Toate acestea se întâmplă în condiţiile în care băncile-mamă au avut şi au în continuare acces la resurse financiare ieftine de pe piaţa monetară din zona euro, iar acestea sunt distribuite către filialele băncilor respective, inclusiv cele româneşti, care le plasează în credite la dobânzi mult mai mari înregistrând astfel marje mari de profit.

Mai toate subsidiarele din România se finanţează de pe piaţa externă aproape numai prin linii de credit provenite de la băncile-mamă, la o rată a dobânzii formată din Euribor plus 1-3 puncte procentuale. La aceste costuri se mai adaugă costul rezervelor minime obligatorii (costul determinat de menţinerea acestora la BNR), marja de profit şi diferite costuri (de funcţionare, de risc etc.) pe care băncile le mai transferă şi în comisioane.

Astfel că, în final, dobânda la credite fundamentată pe bază de cost ajunge la o valoare reală de Euribor plus o marjă între 3 puncte procentuale şi maxim 6 puncte procentuale.

Practic, atât în trecut, cât şi în prezent, marja aplicată de o bancă responsabilă, care îşi respectă clienţii, nu poate depăşi 6 puncte procentuale, pe când aceste bănci practică marje fixe chiar mai mari decât 9% şi în acelaşi timp aplică şi comisioane ce acţionează ca o dobândă.

Din aceste motive, este necesar ca OUG 50/2010 să fie modificată astfel încât să cuprindă şi modul de calcul al marjei fixe pentru contractele în derulare.

Băncile nu trebuie să uite că au o anumită imagine şi aceasta este serios şifonată de aceste practici incorecte, izolate în sistemul bancar european. Iar imaginea, odată stricată, este greu de reparat. Posibilitatea oferită de legislaţie de a-şi asigura marje fixe mari nu trebuie privită de bănci ca un prilej de lăcomie, pentru că un astfel de comportament poate acţiona ca un bumerang împotriva lor în viitor.

Băncile nu trebuie să uite că activitatea lor este indisolubil legată de activitatea clienţilor şi că au fost perioade de timp în care băteau insistent pe la uşile acestora. Ele trebuie să conştientizeze faptul că numai o relaţie de lungă durată cu clienţii şi bazată pe principii şi norme etice stă la baza unei bune activităţi de intermediere financiară.

Băncile nu trebuie să uite că şi în viitor îşi vor desfăşura activitatea în acelaşi mediu economic în care vor activă şi clienţii, iar aceştia le vor penaliza. Băncile trebuie să-şi schimbe strategia şi să treacă de la obiective riscante de creştere rapidă bazată pe cote de piaţă şi profituri mari în perioade scurte de timp la obiective de creştere solidă, treptată şi de durată, cu marje rezonabile de profit şi dezvoltate într-o relaţie de respect reciproc cu clienţii.

Astfel, chiar dacă OUG 50/2010 le permite deocamdată să practice marje mari, băncile, din proprie iniţiativă, ar trebui să utilizeze marje rezonabile, fundamentate pe bază de cost.

Dan Armeanu este profesor universitar la ASE Bucureşti