Doctoratul, ca o cămilă/ de Daniel Nicolescu

Horea Paştina, "Ascult şi privesc", Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2010-10-17

Aşa cum, probabil, îşi începe orice tablou ori cum porneşte să facă lucrurile acelea ale spiritului pe care le doreşte aşezate sub semnul durabilului, Horea Paştina îşi desferecă gândurile din această carte rostind mai întâi o rugăciune. "Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin".
E un ritual de purificare (această rugăciune a lui Efrem Sirul este rostită, de luni până vineri, în toată perioada Postului Mare), dar şi o pavăză împotriva deşertăciunii. Oricât de plin de har ar fi artistul şi oricât de înţelept ar fi dascălul, ei trebuie să se decătuşeze de "duhul trândăviei" şi de "ispita grăirii în deşert", cu ajutorul Celui de Sus. Urmează - parcă o văd cu ochii minţii - o metanie şi apoi truda bucuroasă, cu tot ce înseamnă aceasta pentru Horea Paştina: trasarea liniilor şi aşezarea culorilor pe pânză, trasarea liniilor şi aşezarea luminii în sufletele învăţăceilor.
Cartea sa este jurnalul unei duble experienţe, pe de-o parte cea a creaţiei şi a atelierului, iar, de cealaltă, aventura didactică (paliere anunţate, de altfel, în subtitlul cărţii: "Rostul şcolii; privire în atelierul meu şi în atelierul şcolii; elev şi profesor").
Sensurile se acumulează harnic, gândurile cotidiene vin şi se aşază, trainic, pe o osatură care nu este atât cea a unui program, cât a unei credinţe. Deşi am folosit cuvinte care evocă densitatea, consecvenţa şi materia, trebuie înţeles că toate acestea nu sunt decât atribute convenţionale, aşa cum convenţională şi materială este şi pasta din care pictorul Paştina îşi alcătuieşte compoziţiile evanescente. Ca şi lucrările sale picturale, cele clădite din cuvinte descătuşează sugestia şi lasă să circule, liber şi stenic, pneuma.

Cu figura sa de eremit, abstras din contingent, artistul-dascăl consemnează lumea dinlăuntru dar, atenţie, şi pe cea din jur, fără a-i ocoli, acesteia din urmă, mizeriile, asperităţile, duritatea contondentă şi transformându-le când nu în bijuterii sapienţiale, măcar în pagini de proză adevărată.
Iată, în câteva tuşe, trecerea de la perioada stalinistă la cea a pseudodescătuşării dejiste şi apoi ceauşiste: "În şcoală, portretele celor patru evanghelişti ai comunismului: Marx, Engels, Lenin, Stalin. Alături, Comitetul central. Steagul roşu, secera şi ciocanul, spicele de grâu. Steaua cu puterea ei. Steaua în cinci colţuri, cât cinci continente. Febra ei s-a răspândit. Ura. Urale. Aplauze prelungite! În timp, steaua îşi schimbă culoarea. Când lucrurile s-au mai dezgheţat, cei patru au fost scoşi. Mai apoi a rămas numai preşedintele republicii."
Cel mai adesea, însă, omul, cel de sub vremi, gândeşte cu ochiul (larg deschis): "Puterea ca un roşu magenta." Sau: "Elev la şcoală, te murdăreai cu cerneală. Mâini, haine, caiete. Vărsai cerneala. Făceai porci. Picături de cerneală vărsate. Stângăcii. Învăţai să lucrezi mai curat, să desenezi litere, apoi cuvinte sau propoziţii. Acum, dacă încerci să te păstrezi curat, varsă alţii cerneală peste tine. Cerneală e peste tot."

Obsesia curăţeniei morale dă năvală în pagină printr-o metaforă extrasă din lumea făuritorilor de imagini... Şi apoi, din nou, mereu, lauda muncii: "Lucrul, lucrarea, desenul de zi cu zi, este cel mai bun doctorat. Grădina te hrăneşte dacă o hrăneşti şi tu pe ea. Dacă te osteneşti neîncetat. Afli măsura ta. A spus un nepot bunicului său mai în vârstă: "Nu te mai osteni atâta, nu lucra aşa de mult! Ar trebui la anii pe care ââîi ai să te mai odihneşti. Şi i-a oferit un scaun. - Lasă, nepoate, să lucrez, ca să am după ce mă odihni."
Pictorul, însă, profesor cu acte în regulă, nu doar în ordinea autorităţii profesionale şi morale, are şi un doctorat cu patalama. Ce înseamnă el? "Doctoratul este o noutate pentru un pictor. Ca în povestea cu cămila, pentru cei care o văd pentru prima dată. Uimiţi, spun: «Aceasta ori vine de undeva, ori se duce undeva.» Cămila, acest mamifer rumegător, din Africa de Nord şi din Asia, cu una sau două cocoaşe; folosită la cărat poveri. Ea poate să poarte «bogăţii»; puţini se «îmbogăţesc», alţii se vor împovăra. Cămila uşor trece. Dar cu ea pot veni poverile. Sărăcia din bogăţii şi bogăţia din poveri."
Pendularea lui Horea Paştina între chilie şi agora, între singurătatea atelierului şi zarva comunicării cu discipolii, îl face să vadă mereu altfel lucrurile pe care le noi le vedem mereu la fel, să ocolească locul comun şi expresia tocită şi să ne poftească, alături de el, într-o fascinată călătorie prin lumea plină de sunete (sensuri) inaudibile de lângă noi.