Războaiele lui Adelin Petrişor/ de Călin Hentea

Atunci când i-a apărut albumul de fotografii "Corespondent de război", în 2007, la Humanitas, i-am reproşat lui Adelin subţirimea textelor explicative şi caracterul "turistic" al multora dintre fotografiile făcute de el pe timpul războaielor pe care le "acoperise" în Irak, Palestina, Liban, în închisoarea de la Guantanamo. Abia acum, după ce am citit poveştile din spatele poveştilor spuse de Adelin la televizor am înţeles acele fotografii: atât textele, cât şi imaginile sunt felii de război adevărat, decupate de Adelin cu toate riscurile, modestia şi mai ales priceperea celui mai titrat reporter special de televiziune de la noi. Poate unicul autentic şi de nivel internaţional, oricum o instituţie-reper a presei noastre mioritice.

La fel ca albumul în cauză, volumul "Războaiele mele"* este o premieră pe piaţa publicistică românească, Adelin Petrişor fiind primul jurnalist care-şi publică amintirile despre cum a realizat reportajele sale de război şi interviurile cu personalităţi internaţionale greu accesibile. Cartea lui Adelin era mai mult decât necesară, ea alăturându-se astfel prin sinceritate, obiectivitate şi spectaculozitate volumelor cu subiect similar, dar de o mai mare amplitudine istorică şi politică, semnate de legendarii corespondenţi britanici de război Martin Bell - "In a Harm Way" (experienţa bosniacă a viitorului membru al Parlamentului britanic) sau, mai ales, cea a lui John Simpson (la un moment dat redactorul-şef al ştirilor externe ale BBC) - "Strange Places, Questionable People". Actualii şi mai ales viitorii istorici şi comentatori ai media româneşti vor fi extrem de fericiţi cu această carte, deopotrivă inedită şi fermecătoare, tot aşa cum colegii de breaslă, "secta lui Adelin" cum îi spunea Cătălin Tolontan, vor putea culege câteva experienţe şi lecţii valoroase de jurnalism, de onestitate, de viaţă de reporter-soldat compatibil cu standardele internaţionale în materie.

La fel cum îi este şi firea, Adelin Petrişor nu vrea să dea lecţii nimănui, nu face nici pe deşteptul, nici pe eroul, ci îşi povesteşte simplu şi direct, cu umor şi fără patimă, întâmplările adesea dramatice trăite în deplasările sale în timpul conflictelor din Iugoslavia (Belgrad - aprilie 2006), Irak (Fallujah - ianuarie 2005, Ramadi - mai 2005, Bagdad - aprilie 2003), din Afganistan la trupele speciale române (decembrie, 2008), din Liban (iulie 2006), la închisoarea din Guantanamo (septembrie 2006) sau cum a reuşit să ajungă să ia interviuri în exclusivitate unor Yasser Arafat, ayatolahul Fadlallah sau Benjamin Netanyahu. Nu din dorinţa de a şoca, de a impresiona sau de a fi cool, ci pentru că vrea să fie pe deplin sincer şi onest.

Adelin îşi descrie fără sfială momentele de frică şi panică, îşi recunoaşte emoţiile şi năzbâtiile, tot aşa cum reproduce neaoş dialogurile tipic cazone, purtate indiferent de naţionalitate: "Fumam liniştit şi mă gândeam la ce ne aşteaptă... - Băi dobitocule, să te fut! Stinge imediat ţigara! Eşti prost? Dacă vrei neapărat să ajungi ţinta unui lunetist, pleacă măcar de lângă convoiul meu, a urlat cineva de la doar câţiva metri de maşina noastră." La fel de "fireşti" sunt şi detaliile cumplite privind condiţiile de viaţă dintr-o tabără americană din Fallujah: "În apropierea ruinelor între care dormeam, am văzut o toaletă ecologică. Am deschis uşa şi un miros pestilenţial m-a făcut să înţeleg că era inutilizabilă. Era un munte de rahat care depăşea cu câţiva zeci de centimetri tronul."

Cuminte, doar cu un umor dulce-amărui, Adelin povesteşte pentru cei care-şi mai fac iluzii romantice despre ziaristul-care-poate-deschide-orice-uşă, despre imensa răbdare, abila diplomaţie şi indispensabilul noroc de care a avut nevoie pentru a obţine aprobarea şefilor (Sorin Oancea, Radu Coşarcă, Dan Luţan) pentru deplasările în zonele de război, pentru obţinerea banilor (adesea din sponsorizări - memorabilă scena cu Vântu), pentru indispensabilele vize, aprobări, pentru stabilirea contactelor în zona respectivă, pentru tot ce înseamnă pregătirea logistică a unei transmisiuni de televiziune în direct dintr-un teatru de operaţii. Mult mai acide sunt comentariile lui Adelin din finalul povestirilor, atunci când este vorba despre faptul că performanţele jurnalistice de nivel internaţional sunt înecate în media românească de interese politice, de obsesia rating-ului sau de trivialitatea faptului divers de larg consum. Mare a fost dezamăgirea lui Adelin Petrişor atunci când a fost primul ziarist român ce a realizat la Belgrad un interviu în exclusivitate cu liderul paramilitar sârb Arkan în timpul războiului dintre NATO şi Iugoslavia din 1999, dar TVR nu l-a dat pe post din motive politice: "Lucram într-o televiziune care nu avusese bani să mă trimită în Belgrad în cele mai importante momente şi mai mult decât atât, refuza acum să difuzeze un interviu pentru care mulţi jurnalişti ar fi dat aproape orice ca să-l obţină. Motivul invocat era de o stupizenie nemaiîntâlnită. Mi-a fost atât de silă, încât nici măcar nu l-am mai sunat pe Dan Luţan, un tip pe care, cel puţin până atunci, l-am considerat profesionist şi echilibrat."
Chiar şi secvenţele în care Adelin descrie cum putea să o păţească rău de tot ("Dan, îţi imaginezi că era să mor cu doar o zi înainte să fac 31 de ani?") sunt la fel de fireşti şi neemfatice. Adelin este perfect conştient de riscurile pe care şi le asumă, câteodată face mişto de ele, altădată le ignoră calculat şi-l tulbură doar atunci când îşi dă seama că cei care-l iubesc (mama, Maria) suferă tare din cauza lui: "Adi, am citit toată noaptea de frică să nu cumva să mor în somn şi să nu ştiu dacă aţi reuşit sau nu să ieşiţi din Irak. Vorbele mamei m-au curentat pur şi simplu. Şi atunci am înţeles cu adevărat cât de mult rău le făcusem celor dragi: Mariei, părinţilor, prietenilor, care săptămâni în şir au fost paralizaţi de frică."
Nu poţi să nu-l crezi pe Adelin când recunoaşte un asemenea lucru intim. Şi este la fel de credibil în toate celelalte întâmplări, unele chiar speciale, pe care le aşterne cu har şi aceeaşi generozitate cu care îşi face meseria.

*) Adelin Petrişor, "Războaiele mele", Editura Polirom, 2010

CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) şi doctor (Magna cum Laude) în ştiinţe militare, a fost ofiţer în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă şi apoi ca ofiţer specialist în operaţii psihologice în cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO în Kosovo şi Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic şi istorie militară în România şi Statele Unite. Din 2008 este colaborator al "Ziarului de Duminică" şi al revistei "Flacăra".