Schimbările teritoriale şi căderea imperiilor (II). Europa Centrală se balcanizează/ de Ion Bulei
Textul care urmează este comunicarea făcută de prof. univ. dr. Ion Bulei la al 21-lea Congres Mondial al Istoricilor, desfăşurat la Amsterdam.
Graniţele şi formula imperială
Trasarea granitelor printre atâtea popoare rupte din imperiile din
care făcuseră parte n-a fost deloc uşoară. Conferinţa de Pace de la
Paris a avut serioase probleme teritoriale de rezolvat. Comisiei
pentru problemele teritoriale, condusă de André Tardieu, i se vor
adăuga Comisia Alsaciei şi Lorenei, Comisia regiunii Saare, Comisia
afacerilor cehoslovace, Comisia afacerilor poloneze (cu două
subcomisii, misiunea interaliată în Polonia şi Comisia
Teshen-ului), Comisia afacerilor româno-iugoslave, Comisia
afacerilor greceşti şi albaneze, Comisia afacerilor belgiene şi
daneze, Comisia afacerilor coloniale... Naţiunile abia eliberate
începeau conflictele între ele, ceea ce, de altfel, era de
prevăzut.
Mai cu seamă în Europa Centrală dificultăţile sunt mari. Italienii
intră în dispută cu iugoslavii pentru Dalmaţia, cehii şi polonezii
pentru Tsechen, iugoslavii şi românii pentru Banat, polonezii şi
lituanienii pentru Vilna. Europa Centrală se balcanizează, după o
expresie care începea să devină la îndemână şi care funcţiona ca o
monedă în uz indiferent de situaţii. O condamnare a lumii balcanice
fără menajamente. În Orientul Mijlociu situaţia e complicată de
acordul anglo-francez de împărţire a spaţiului la sfârşitul
războiului (acord necunoscut de americani) şi de încurajarea de
către Londra a naţionalismului arab, încarnat în 1919 de Faycal,
susţinut de Laurence. Până la urmă teritoriile arabe, care făcuseră
parte din Imperiul Otoman, sunt încredinţate spre administrare
Angliei şi Franţei. Palestina, Mesopotamia (devenită acum Irak) şi
Transiordania (regat sub conducerea lui Abdullah, fratelui lui
Faycal) intră sub mandat britanic, iar Siria sub mandat francez. În
celălalt Orient, numit de europeni Extremul Orient, japonezii sunt
marii beneficiari ai războiului (flota comercială trece de la 1,6
milioane de tone la 3,2 milioane în 1919, iar balanţa de plăţi,
deficitară în 1914 cu 4,7 milioane de yeni, ajunge în 1919 la un
excedent de 371 milioane de yeni) şi teritorial intră în posesia
T'sing-tao-ului, exercită mandatul lor asupra ex-coloniilor germane
Carolines şi insulele Mariannes şi obţin mari avantaje economice în
Manciuria, unde înlocuiesc influenţa rusă.
Imperiile coloniale îşi dau o nouă organizare. În 1917, la
conferinţa imperială de la Londra se stabilesc principiile unei
alte organizări. Loialitatea coloniilor în timpul războiului
trebuia recompensată. Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea
Sud-Africană sunt reprezentante la Conferinţa de Pace de la Paris
şi semnează tratatul. Aşa cum Australia, Noua Zeelandă, Uniunea
Sud-Africană vor avea sub mandat administrarea fostelor colonii
germane. Trezirea coloniilor are şi un alt efect: pune în discuţie
imaginea europenilor. În India din 1919 începe o nesupunere civilă
faţă de britanici. În Afganistan, la fel. Imperiul francez are o
structură diferită de cel britanic (termenul de imperiu voia să
presupună o dorinţă de unificare. Imperiul francez era mai recent
decât cel britanic. Raporturile metropolei cu coloniile erau
deocamdată "assez intimes et cordiaux". Africa neagră era încă
liniştită. Bogata Indochină nu era încă despărţită între Vietnamul
de Nord şi Sud, Cambodgia, Laos... Algeria însemna trei
"departamente franceze", fără gânduri secesioniste. Marocul începea
să dea semne de trezire, dar încă nu era neliniştitor pentru
Franţa. În Liban francezii sunt bine primiţi. La fel şi în Siria.
Probleme mai mari au italienii în Libia, unde se mulţumesc doar cu
suzeranitatea, iar olandezii în Indiile olandeze.
Formula imperială era condamnată şi înainte de războiul mondial,
dar devine o permanenţă a gândirii politice după aceea, între
altele şi pentru că imperiile erau considerate vinovate de măcelul
dezlănţuit: Imperiul German, Imperiul Habsburgic şi cel Ţarist.
Locul formulei imperiale e luat cu hotărâre de statul-naţiune.
Astăzi vorbim tot mai mult de deconstrucţia statului-naţiune. Un
alt congres mondial de istorie, cel de la Montreal, din august
1995, a avut ca subiect principal de dezbatere "Naţiunile,
Popoarele şi Statele". S-a pus în discuţie ecuaţia stat-natiune,
exagerându-se importanţa disfuncţionalităşilor cuplului
stat-naţiune. Şi de aici s-au dat pronosticuri asupra epocii
postnaţiune. Este reacţia istoricului la masacrele din primul
război mondial, la exterminările din al doilea război, la
iraţionalismele secolului 20, într-un cuvânt la spectrul
naţionalismului. Dar prudenţa care domină judecata istoricului n-a
întârziat să reacţioneze. Un istoric precum Nicolas Roussellier
constata pe bună dreptate că deconstruirea legăturilor dintre
naţiune, stat şi popor nu înseamnă pur şi simplu o criză a naţiunii
şi nici sfârşitul unor forme de manifestare a statului-naţiune nu
îndreptăţeşte istoricul să devină heraldul postnaţionalului.
Multe sunt statele moderne care îşi datorează existenţa destrămării imperiilor. Aşa s-au născut statele Europei Occidentale ieşind din Imperiul Romano-German (Franţa), state care îşi afirmă identitatea religioasă proprie contra universalismului catolic (Anglia). Aşa au ieşit statele balcanice din Imperiul Otoman, naţiunile americane sau africane din imperiile coloniale.
Noile state de după Marele Război apar într-un cadru de
contestare a formei imperiale şi din punctul de vedere al
dezvoltării unei modernizări viabile. Forma imperială apărea ca un
teren al contradicţiilor dintre necesităţile legate de modernizarea
politico-administrativă şi coeziunea regimului multinaţional. În
Imperiul Austro-Ungar funcţiona principiul "pacification par
separation" (faptul de a acorda naţionalităţilor o autonomie
administrativă nu teritorială, ci prin intermediul unor instituţii
reprezentative separate).
Voind să păstreze identificarea dintre stat şi unitatea
teritorială, dar acceptând principiul naţionalităţilor,
Austro-Ungaria a fost silită să lase să se afirme un proces de
separare etnică ce a accentuat criza de legitimitate a regimului.
Într-o soluţie imperială prelungită, cum s-a dovedit a fi aceea
propusă de bolşevici în Rusia după 1917, şi-a manifestat prezenţa,
în linii mari, aceeaşi dilemă. Pe teritoriul fostei Rusii a
ţarilor, pe de o parte regimul bolşevic recunoştea existenţa
juridică a diverselor naţionalităţi, pe de alta căuta să menţină
unitatea politică şi teritorială a noii Rusii, URSS, creată între
graniţele vechii Rusii. Pe de o parte recunoştea drepturile
diverselor popoare, chiar până la autodeterminare şi despărţire, pe
de alta voia crearea unui stat socialist care presupunea o reducere
a acestor drepturi naţionale. În fapt, în numele construcţiei unui
stat socialist, sunt reprimate toate tendinţele de independenţă sau
autonomie. Cu mare brutalitate, mergând până la deportarea unor
popoare întregi: tătarii din Crimeea, germanii de pe Volga,
coreenii. Un fel de soluţie completă a "chestiunii naţionale".
"Modelul neoimperial al Uniunii Sovietice a demonstrat toate
contradicţiile unui stat care se întemeia pe nonidentitatea între
cetăţenia sovietică şi naţionalitate". În Rusia ţaristă nu erau
precizări de graniţe între diferitele etnii, unele dintre ele foste
state, cucerite de ţari cu începere din secolul 16. În imperiu rus
nu exista un stat metropolitan. «Tout est empire et tout est
colonie", după expresia fericit aleasă de Marie Mendras. Ţarul
domnea asupra «toutes les Russies», incluzând în acest apelativ şi
toate popoarele din Caucaz, Ucraina, Bielorusia, de la Marea
Baltică şi pe cele din ultimul val al cuceririlor ruseşti din Asia
Centrală şi Extremul Orient. Expansiunea spre Vest a Rusiei
răspundea nevoii de deschidere spre Occident şi de apartenenţă la
Europa. Expansiunea spre est şi sud răspundea nevoii de a asigura o
securitate naturală Imperiului şi de a găsi ţinuturi de populare.
Ruşii de rând nu se vedeau un popor cuceritor, colonizator, ci se
regăseau în formula de civilizatori, de constructori ai unui mare
stat european şi asiatic, apărător al creştinătăţii, o formulă
creată de propaganda oficială. De aceea nu înţelegeau lupta
popoarelor neruse pentru eliberare de sub ruşi.
Istoriografia rusă vede construcţia imperială rusă în termeni
pozitivi. Istoricul rus Kliucevski scrie o istorie a sfintei Rusii
şi nu una a popoarelor din Imperiu. Procesul de expansiune a
acestui vast imperiu rus a fost mai rapid decât resursele
existente. «Extensia teritorială rusă a depăşit mijloacele
existente pentru a-i asigura guvernarea şi apărarea». Nu
întâmplător istoricul francez Anatole Leroy-Beaulieu, în lucrarea
lui L'Empire des tsares, scria de organizarea rudimentară a
imperiului rus, care în afară de biserică nu avea instituţii. Totul
era despotism bazat pe autocraţie. Cucerirea vastelor teritorii ale
imperiului s-a făcut cu forţa puterii, fără împărţirea
suveranităţii, s-a făcut cu mijloace puţine, impuse, de regulă, cu
aceleaşi metode. Stăpânirea lor s-a făcut, ca şi cucerirea, tot
prin despotism. Când acest despotism a încercat să fie «luminat»,
de fiecare dată imperiul s-a găsit în pericol de destrămare sau
chiar s-a destrămat. Când în 1917 autocraţia cade, cade şi
imperiul. "Rusia nu are o istorie distinctă de construcţia sa
imperială". Îi va lua locul un ansamblu de republici naţionale,
teoretic reunite într-o federaţie. O creaţie teoretică, fără
funcţionare practică, nedorită de bolşevici. Prăbuşirea sistemului
comunist în 1991 pune în faţa noii Rusii ceea ce unii istorici
numesc "dublul fenomen al decompunerii". Pe de o parte confruntarea
cu decolonizarea, cu naţiunile neruse din Federaţia Rusă care şi-au
revendicat independenţa sau autonomia şi au refuzat recunoaşterea
autorităţii federale: cecenii, tătarii. Pe de altă parte au apărut
revendicări de autonomie în Siberia şi în regiunile populate şi
conduse de ruşi. Confuziile de suveranitate şi de puteri dintre
centru şi regiuni a dus la serioase incidente economice. Multe
dintre dificultăţi şi-au găsit o rezolvare în timpul
prezidenţiatului lui Putin. Dar altele aşteaptă. Rusia este încă în
redefinirea unor fundamente ale statului: identitate naţională,
instituţii politice, sistem economic, legitimitate şi mai ales
frontiere.
Migraţia populaţiei
O consecinţă a schimbărilor teritoriale de după primul război
mondial a fost migraţia populaţiei. În fostul Imperiu Habsburgic
germanii erau etnia dominantă, Staatsvolk, şi, cu excepţia celor
220.000 din Burgenland, din vestul Ungariei, cedat Austriei, ei
devin minoritate naţională în Ungaria, România, Iugoslavia,
Cehoslovacia: trei milioane din regiunea Sudet, un milion şi circa
un sfert cedaţi de Austria Poloniei, o jumătate de milion în
România, o jumătate în Ungaria, un sfert de milion în Tirolul
italian. Germanii pleacă puţini din fosta zonă maghiară a
Imperiului Habsburgic şi mulţi din teritoriul care a revenit
Poloniei - aproape 600.000 în anii imediat postbelici.
Majoritatatea pleacă din Posen şi din Pomerania poloneză. Apoi din
Silesia Superioară. În zece ani aproape jumătate dintre germanii
din Polonia emigrează. Din regiunea sudetă emigraţia e mult
diminuată comparativ. Cehii şi slovacii au un comportament mult mai
tolerant faţă de germani decât autorităţile poloneze. În fapt,
majoritatea germanilor din teritoriile noilor suveranităţi de după
primul război rămâne pe loc. Nu emigrează. O vor face după al
doilea război şi în condiţiile ocupaţiei sovietice asupra Europei
Centrale şi Orientale şi a schimbării politicii germane faţă de
propria diasporă, care e solicitată nu să rămână în locurile unde
se găsea, ci să plece spre Germania.
Ungurii, după Trianon, cunosc o emigraţie mult mai slabă decât
aceea a germanilor (doar 13%). Tratatul de la Trianon consfinţea în
1920 cedarea a 2/3 din teritoriul Ungariei istorice şi a 3/5 din
populaţie către statele vecine (70% din populaţia pierdută nu era
însă maghiară). Pleacă 13,4% din maghiarii aflaţi în România, 13,7%
din cei aflaţi în Cehoslovacia, 9,5% din cei din Iugoslavia. În
principal emigrează elita dată de burghezie şi de marea burghezie,
emigrează cei prea tare legaţi de politica de maghiarizare
anterioară: mari proprietari, funcţionari din fosta administraţie
centrală şi locală, din justiţie şi poliţie mai ales. Au plecat
marii proprietari loviţi de reforma agrară, dar nu şi ţăranii
maghiari, care, dimpotrivă, au beneficiat de pe urma reformei în
Cehoslovacia, în România. Autorităţile din noua Ungarie,
redimensionată, nu încurajează în niciun fel emigraţia, între
altele şi pentru că nu se voia slăbirea politicii revizioniste.
Populaţia Ungariei post-Trianon nu creşte decât cu 5% în primii
cinci ani de după război.
Migraţia e mai pronunţată în Peninsula Balcanică. Ea începuse la
sfârşitul secolului 18, se manifestă lent până în ultimul sfert al
secolului 19, devine puternică imediat după (lord Curzon vorbea de
un "eclatement des peuples", "unmixing of peoples", Marrus 1985, p.
41). E o perioadă în care sunt puse în mişcare, în cadrul unui
proces de emigrare-migrare, de fugă-refugiu, milioane de oameni. E
aproape un continuu schimb de populaţie între state sau, când
acesta nu pot interveni, de expulzare a unor întregi colectivităţi:
greci, bugari, aromâni, sârbi, croaţi, armeni, evrei, turci,
tătari, germani... Spaţiul îşi accentuiază puternic trăsătura de
mozaic etnic şi confesional.
Cercetătoarea Elena Siupiur constată, într-un studiu recent, că
emigraţia a fost un fenomen de masă şi mai înainte de sfârşitul
secolului 19, condiţia însăşi de existenţă a regiunii. Fenomenul a
fost impulsionat de politicile de colonizare practicate de Imperiul
rus, care a căutat să izgonească sau să mute în interiorul Rusiei
populaţii musulmane, evreieşti şi să aducă în zonele de margine ale
Imperiului Ţarist populaţii sud-slave din Imperiul Otoman (aceasta
era şi politica Curţii de la Viena, care urmărea să faciliteze
emigrarea unui tip de populaţie şi imigrarea altui tip).
De pildă, în Basarabia, partea Moldovei ocupată de Rusia în 1812,
ruşii aduc 60.000 de bulgari, 20.000 de ruşi, 120.000 ruteni,
78.000 de evrei, 3.000 de armeni, 1.000 de greci, 2.000 de găgăuzi,
24.000 de germani, 2.000 de polonezi (14-16 minorităţi) şi
expulzează peste 5.000 de tătari. Rezultatul este că între
1812-1897, în spaţiul basarabean, la o populaţie de 1.900.000
locuitori 1.000.000 îl reprezentau minorităţile venite aici pe
parcursul unui secol. Stabilirea unei Pax Otomana în Balcani a
favorizat abolirea frontierelor statelor feudale şi mişcările de
populaţie, un proces pe care secesiunea statelor naţionale
balcanice l-a accentuat foarte mult ulterior. "Mai bine de un
milion de musulmani au părăsit Balcanii în ultimele trei decenii
ale secolului al 19-lea şi s-au stabilit în Istanbul şi în
Anatolia". Locul lăsat de ei este ocupat de creştini. Cele mai
importante au fost migraţiile din timpul celor două războaie
balcanice şi din timpul primului război mondial şi al războiului
greco-turc. Atunci au fost afectaţi de dislocări aproape 2 milioane
şi jumătate de oameni (un milion şi jumătate de greci din Asia
Mică, o jumătate de milion de musulmani, un sfert de milion de
bulgari...). Mari dislocări de populaţie au loc în timpul celui de
al doilea război mondial. Pentru a da un singur exemplu, în 1940,
când URSS atacă România şi îi răpeşte Basarabia şi Bucovina de
Nord, peste 100.000 de germani sunt deportaţi prin Pactul
Ribbentrop-Molotov spre Polonia şi apoi spre Germania. În acelaşi
an şi în anii următori se vor refugia sute de mii de evrei, câţi
scapă de Holocaust, sute de mii de români... Mişcări masive de
populaţii, de etnii şi confesiuni urmează mişcările teritoriilor.
Va fi una dintre cele mai dezastruoase consecinţe ale mişcării
graniţelor. Milioane de oameni trăiesc astăzi pe teritoriul fostei
URSS drama refugiaţilor. Ei constituie o grea sarcină pentru
statele unde aceştia se găsesc, cu toată asistenţa pe care
refugiaţii o primesc de la le Haut Commissariat pour les Réfugiés,
de la le Comité International de la Croix Rouge şi de la
l'Organisation Mondiale de la Santé.
În imagini: 1. Cei patru mari care au impus Tratatul de la Versailles; 2. Preşedintele american Woodrow Wilson
ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a fost ataşat cultural la Roma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneţia. In prezent este şi director al Institutului de Stiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Comisiei Internaţionale de Relaţii Internaţionale şi în colegiul de redacţie al mai multor reviste de specialitate. Specializat în problematica evoluţiei fenomenului politic românesc, a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria modernă a României, la diverse proiecte de cercetare internaţionale, a publicat un număr considerabil de articole, studii şi cărţi pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria României şi a primit Premiul Academiei Române şi Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa "Scurtă istorie a românilor" a apărut nu numai în numeroase ediţii în româneşte, dar şi în traduceri în franceză, engleză, germană, italiană şi greacă. A fost decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofiţer, în anul 2000.