Despre moarte, numai de bine/ de Alex Goldiş

Nu-i greu de constatat că volumele care abordează atât de frontal teme grave precum boala incurabilă sau moartea riscă, sub pojghiţa de respect politicos şi de admiraţie empatică a comentatorilor, să treacă aproape neobservate sub raport estetic. Şi asta nu se întâmplă de ieri de azi la noi, dacă ne gândim că Max Blecher a trebuit "să aştepte" aproape jumătate de veac pentru ca scrierile lui să nu mai fie receptate ca jurnale sau impresionante "documente umane", ci ca romane în sensul deplin al cuvântului ("estetice", "ficţionale"), înseriabile în orice istorie a literaturii române.

Păstrând proporţiile, de aceleaşi dificultăţi de receptare beneficiază şi ultimul volum al lui Ion Zubaşcu. Epitete precum "cutremurător" sau "încrâncenat" îmi par adeseori eufemisme ale unor critici care iau în serios mai mult drama umană din spatele volumului, deloc neglijabilă, fireşte, şi mai puţin capacitatea de expresie a scriitorului. Or, departe de a fi invers proporţionale - un poet talentat scria că "funcţia soteriologică e, aici, infinit mai importantă decât cea estetică" -, cele două se condiţionează reciproc.
La drept vorbind, nu văd de ce i-am acorda circumstanţe atenuante lui Ion Zubaşcu pentru tematica gravă din ultima carte, de vreme ce el însuşi le refuză constant. Căci, în ciuda titlului cam antitetic şi livresc, "Moarte de om. O poveste de viaţă"* reface, într-o retorică crudă, filmul îmbolnăvirii de cancer developat cu încetinitorul. Surprinzător e să descoperi că în logica internă a volumului nu dau tonul nici spaima absolută, nici descrierea atroce a suferinţelor fizice, ci o luciditate capabilă de a surprinde toate nuanţele apropierii morţii. Celui care vorbeşte în "Moarte de om" boala nu-i dictează o retragere resemnată în sine sau o permanentă plângere pe propriile ruine, ci îi deschide celulele, făcându-l permeabil la fenomenele din jur. Extrem de personală în volumul lui Ion Zubaşcu e senzaţia că, în loc să provoace mortificarea trupului sau a minţii, starea de asediu fiziologic echivalează cu o hiperacutizare a simţurilor. Moartea beneficiază de ingenuitatea şi curiozitatea oricărei experienţe noi.

De aici, optimismul ce respiră prin toţi porii cărţii (deşi solicitant ca orice catharsis, volumul nu e nici întunecat, nici deprimant), dar şi impresia de catalog exhaustiv al atitudinilor şi al senzaţiilor bolnavului incurabil.
Dacă nimic din ceea ce înseamnă propria dispariţie nu-i poate rămâne străin, poetul transcrie fără pudoare toate detaliile care alcătuiesc universul proaspătului bolnav de cancer. Excelent e figurată, în volum, tensiunea dintre instalarea aproape voluptuoasă în boală şi receptarea ei ca alteritate absolută. Pentru că, pe de o parte, nefericiţii pacienţi ai Centrului Mondial de Oncologie (numele cu rezonanţe ezoterice al clinicii) mai păstrează, ca în imaginarul blecherian, ceva din mondenitatea existenţei de dinainte: "domnul cu valva aortică înlocuită şi testicolele extirpate/ îşi bea liniştit cafeaua cu doamna fătă uter şi rect/ cu punga colostomică la vedere pe masă/ şi tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros". Tonul caricatural se resoarbe, însă, rapid, într-o asumare totală a noii realităţi. Cele mai emoţionante rânduri din volum celebrează, de aceea, sordidul spital ca pe un al doilea cămin: "cireşele se coc printre frunzele late ale cireşului/ foarte înalt şi răsfirat pe deasupra meselor/ doi porumbei se împreunează pe-o creangă/ lumi peste lumi printre lumi/ peste masa mea de la bufetul Oşanca din curtea interioară a Centrului Mondial de Oncologie/ de unde n-aş mai pleca niciodată niciunde/ scriind printre resturi de oameni cuvinte întregi/ după ce chirurgul şi urologul mi-au cotrobăit cu degetele prin rect/ pipăindu-mi tumoarea colorectală şi adenomul de prostată/ trăiesc şi eu cu plenitudine clipa/ sunt aici ca pretutindeni acasă". Cu cât recompune mai complet fenomenologia morţii, intuindu-i ascunzişurile şi intimităţile, cu atât îşi probează muribundul capacitatea vitală ieşită din comun. Pe acest frumos oximoron se depun toate straturile de semnificaţie ale cărţii.

A nu se înţelege de aici că personajul central vede moartea în roz sau că se bucură ca un martir de şansa mântuirii prin suferinţă. Dimpotrivă. Cele mai multe poeme din volum transcriu, într-un amestec extrem de bine dozat de sentimentalism şi cinism compensativ, toate neplăcerile şi chinurile prin care trece "condamnatul la moarte". Nu atât insuportabilele dureri fizice sunt reţinute - în cele două-trei poeme care le pun totuşi, sub reflector, poetul apelează la persoana a III-a a demnităţii, devenind brusc "pacientul Ion" -, cât mai ales imensul disconfort psihic. Experienţa bolnavului incurabil e experienţa înstrăinării absolute. În primul rând, faţă de limbaj. Căci pacientul nu mai întrevede nicio legătură vitală între propria fiinţă şi imperiul de semne abstracte (diagnostice, reţete, medicamente) care tinde s-o guverneze de acum înainte. Jargonul prolix al medicinei, transcris ca atare în multe dintre poemele lui Ion Zubaşcu, marchează cea mai gravă dezrădăcinare, pasul hotărâtor spre ermetismul absurd al morţii: "iar încheierea documentarului vine aproape de la sine/ şi te va urmări toată viaţa de acum înainte/ cu finalul apoteotic ca un apus de soare:/ adenocarcinom biodiferenţiat ulcerat/ se recomandă cura chirurgicală a tumorii". Extrem de expresive sunt, apoi, pasajele care transcriu nepăsarea personalului medical. O nepăsare cu atât mai dureroasă cu cât ea nu reflectă rea-voinţă (poetul nu alunecă nicio clipă într-o facilă critică a "sistemului"), ci doar uşurătatea inconştientă, extrem de dureroasă pentru bolnav, a celui aflat încă în deplinătatea facultăţilor fiziologice.

Adevărata putere vizionară a lui Ion Zubaşcu devine stridentă, însă, în închipuirea instrumentelor de diagnosticare sau de tratament ca pe figurile unui bestiar gata să se năpustească în orice clipă asupra victimei. Descendent direct al vinovatului fără vină din "Colonia penitenciară", pacientul din "Moarte de om" e devorat permanent de mecanica mocnită a tehnicilor medicale - semn că, la urma urmei, "vindecarea" poate fi la fel de violentă ca boala însăşi: branulele de pe braţe sunt "deschise ca nişte ventuze flămânde", razele X "ciuruiesc maxilarele", laserul roşu "taie faţa în două", iar aparatul de radioterapie "ţiuie straniu ca o bombă cu ceas". O mare parte din autenticitatea volumului derivă din ruşinea celui care se dezgoleşte până la ultima celulă în faţa unor străini sau a unor maşinării absurde. Neconcesiv, capabil de a duce confesiunea până la marginile suportabilului, poetul sublimează atât de umilitorul proces al clismei într-o tragică deposedare de sine: "acum gata mergeţi la toaletă şi staţi până scoateţi din dvs tot/ am rămas în sfârşit singur şi am putut să mă minunez/ de familiarismele stranii dintre unicitatea trupului meu/ şi acele lucruri mizere comune de-a dreptul impardonabile/ din debaraua înghesuită ca un oficiu de spălătorie/ acolo şezum şi plânsum şi-am scos din mine mai mult decât tot".

Religiozitatea, extrem de pregnantă în carte, nu reflectă nici ea zboruri abstracte şi artificioase în universuri compensatorii, ci e, de cele mai multe ori, încarnată tot în biologie. Nu mă pot abţine să nu citez acest original cânt de "Preamărire şi slavă", în care devine imposibil de distilat ironia din mijlocul patetismului sau fervoarea mistică din interiorul blasfemiei: "îţi mulţumesc Doamne că mă întorci/ la normalitatea funcţiilor mele fiziologice/ îţi mulţumesc că mi-ai separat din nou/ micţiunea şi flatulenţele explozive/ de diareea rebelă cu sânge de iradiaţie aproape cronicizată/ îţi mulţumesc Tată Ceresc/ că mă pot bucura din nou/ de normalitatea funcţiilor fiziologice/ ale aparatului meu excretor/ amin".
Poetul a intuit perfect că dacă mai există o religiozitate cât de cât autentică în astfel de cazuri-limită, ea-şi găseşte sediul nu în intelect, ci "în interiorul geologic al trupului". Rebeliunea cancerigenă a glandelor reprezintă la rândul ei o eroare de asamblare venită "de sus" - demascată ca atare într-o odă onctuoasă: "dacă mărunta mea celulă de sânge/ funcţionează impecabil după planul Tău/ nevăzută de nimeni în întunericul geologic al trupului/ în subsolurile cele mai igrasioase ale rărunchilor mei/ cum s-ar putea ca trupul acesta întreg/ identitatea şi numele meu în istorie/ ansamblul perfect unitar al tuturor anonimelor mele celule/ să nu funcţioneze după acelaşi program şi acelaşi cod?/ Cristos a înviat din morţi/ cântă măreaţa hemoglobină/ cu atomul proaspăt de oxigen în spinare/ cu atomul sleit de bioxid de carbon/ pre moarte călcând respirând/ şi atunci trupul meu întreg/ cum să nu învie la lumină?".

Capacitatea de a gestiona superior registrele stilistice, precum şi complexitatea unghiurilor din care e privit fenomenul morţii iminente - n-am amintit, din lipsă de spaţiu, acutele poeme ale naturii, ale familiei sau ale discursului politic contemporan - recomandă "Moarte de om. O poveste de viaţă" drept cel mai consistent volum de poezie al anului în curs. Iar pe autorul său, figură de plan secund a generaţiei optzeci, mai atras până acum de tentaţiile jurnalistice decât de singurătatea la masa de scris, drept un poet de forţă al literaturii actuale.

*) Ion Zubaşcu, "Moarte de om. O poveste de viaţă", Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 96 p.

Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.