Opinie Doru Lionăchescu: Bastioanele ne-restructurării: sectorul bugetar şi sectorul bancar

Am văzut zilele trecute, în sfârşit, o confirmare indirectă din partea unui înalt oficial al BNR a ceea ce vreo câţiva dintre noi spunem de aproape doi ani: politica de dobânzi înalte a băncii centrale a permis băncilor comerciale din România să-şi mascheze ineficienţa şi să transfere - aproape în totalitate - costurile crizei asupra clienţilor bun platnici. La doi ani de la declanşarea crizei, aflăm cu stupoare că sistemul bancar românesc şi-a redus numărul de angajaţi doar cu vreo 3 la sută (majoritatea ieşiţi la pensie sau aflaţi în concedii de maternitate!) şi reţelele teritoriale cu numai 5-6 la sută. În aceeaşi perioadă, activitatea principală a băncilor - aceea de a credita economia reală - a scăzut dramatic, iar acordarea de credite noi practic a îngheţat. Cifrele agregate sunt mai revelatoare decât orice afirmaţie: conform unei statistici recente, media creditelor noi acordate în România ajunsese la mai puţin de 1 (un) credit pe lună pe sucursală bancară! În aceste condiţii, aud că preocuparea principală a managementului multor bănci acum la sfârşitul toamnei este - ce credeţi? - bonusul anual.

Cum s-a putut ajunge la asemenea absurdităţi economice din partea sectorului care tradiţional reuneşte unele dintre cele mai luminate minţi de business ale unei ţări? Cum au permis reglementatorul şi Executivul un asemenea abuz de poziţie dominantă tocmai din partea domeniului de la care toată lumea aşteaptă semnalul ieşirii din recesiune? Cum a acceptat asociaţia patronală, ARB, o asemenea obtuzitate cu impact devastator asupra prestigiului breslei?

Să încercăm să devoalăm fotografia eşecului restructurării sistemului bancar, fără partis pris-uri şi fără populisme ieftine. Cauza fundamentală a ineficienţei revoltătoare în care operează sistemul bancar românesc o constituie însăşi natura monopolistă a pieţei finanţărilor şi depozitelor în România. Care sunt opţiunile reale ale clientului care are nevoie de finanţare, în condiţiile în care bursa românească este prea mică, iar alte forme alternative de finanţare - larg răspândite în Occident - cum ar fi fondurile de risc, plasamentele private, finanţările mezanin etc. - sunt aproape inexistente în România? Este evident că în ceea ce priveşte finanţarea, băncile comerciale româneşti profită de un statut cvasi-monopolist şi, ca orice jucător de piaţă inteligent, îşi extrag rente de monopol, atâta vreme cât reglementatorul pieţei ori alte autorităţi le permit să facă asta. Aceeaşi situaţie, poate chiar mai gravă, se întâlneşte şi în ceea ce priveşte alternativele clientului român de a-şi plasa disponibilităţile monetare.

Pornind de la această realitate a unui cvasi-monopol de facto, banca centrală, cu intenţia lăudabilă academic de a lupta cu inflaţia, a permis, prin politica de dobânzi înalte, ca băncile româneşti să devină "pisici grase", făcând profit din schimb valutar şi din simplul arbitraj între depozitele clienţilor şi plasamentele cu risc zero la BNR sau în titluri de stat. Simultan, pentru ca nu cumva să fie nevoite să facă restructurări de personal sau de reţele, băncile au mărit - uneori dramatic - atât comisioanele, cât şi dobânzile la creditele în sold. Să fie clar: majorarea comisioanelor nu are nicio justificare! Este adevărat însă, o parte din creşterile de dobânzi s-ar putea aloca majorării primei de ţară pe care băncile înseşi a trebuit să o plătească; dar dacă ţinem cont că această majorare s-a suprapus peste reducerea dramatică a costului finanţărilor interbancare - vestitul LIBOR- până la minime istorice, efectul net asupra costului băncilor s-ar putea să fi fost de fapt neglijabil.

Băncile s-au comportat astfel perfect monopolist: au majorat preţurile în plină criză, în condiţiile în care era evident că debitorul nu avea opţiuni, fără să se preocupe să-şi ajusteze mai întâi baza de costuri, să devină mai eficiente, să se concentreze mai mult pe deservirea clientului, aşa cum a făcut sectorul privat ne-financiar în imensa sa majoritate. Din această perspectivă, a rezistenţei la restructurare, sectorul bancar românesc se plasează din păcate alături de celălalt zombie al economiei româneşti - sectorul bugetar, perpetuu supraponderal, ineficient şi ireversibil compromis în conştiinţa publică.

Ca finanţist şi ca fost bancher comercial mă doare alăturarea dintre sectorul bancar şi sectorul bugetar, dar lucrurile trebuie spuse aşa cum sunt, nu aşa cum ni se prezintă sau cum ne-am dori să fie. E limpede că sistemul bancar românesc se complace într-o stare de ineficienţă comodă, dar care mie mi se pare că e aproape de inconştienţă: răbdarea economiei reale, a societăţii în ansamblu se apropie de sfârşit, semnele sunt peste tot în jurul nostru! Acţiuni juridice de grup în instanţă - un fenomen nemaiîntâlnit în România - reglementări de protecţie a consumatorului, grăbite şi probabil în mare măsură greşite, dar rezultate tot din faptul că până şi legiuitorul şi-a pierdut răbdarea asistând la nepăsarea băncilor faţă de situaţia economică şi socială. Tot mai mulţi oameni de afaceri care ţipă din gură de şarpe că nu mai pot tolera atitudinea băncilor şi iată, lăudabil, în sfârşit voci lucide chiar şi în BNR - l-am numit pe dl. Lucian Croitoru - care ies în public să le atragă atenţia confraţilor bancheri că au întins coarda prea mult.

Să luăm aminte şi la ce se întâmplă în Europa unde mocneşte o stare de spirit profund anti-bancheri, pe care cetăţenii îi văd nu numai responsabili de criză, ci, culmea obrăzniciei, nici măcar afectaţi de recesiune. Urmările acestei percepute aroganţe şi a lipsei de solidaritate a băncilor cu societatea în ansamblu ar putea fi dramatice: SUA au adoptat deja o legislaţie restrictivă referitoare la activităţile bancare, Marea Britanie la fel; alte ţări printre care lângă noi Ungaria şi Austria vor impozita suplimentar băncile.

Sper ca în România să nu prevaleze astfel de sentimente de profundă frustrare provocate de bănci în detrimentul unei abordări raţionale prin mecanisme de piaţă, a restructurării sectorului bancar. Simt însă obligaţia să atrag atenţia că dacă BNR, dacă minţile luminate din conducerile băncilor comerciale, dacă asociaţia profesională nu vor lua rapid în serios problema restructurării şi eficientizării sistemului bancar, reacţia normativă sau legislativă derivată din exasperarea unei bune părţi a societăţii poate lua forme extreme.

Dacă sistemul bancar se dovedeşte incapabil să devină suplu, eficient, flexibil şi centrat pe client, dacă nu poate sau nu vrea să-şi reducă diferenţa nejustificată între profitabilitate şi eficienţa socială, intervenţia legiuitorului va fi inevitabilă. Iar acesta e ultimul lucru pe care ni l-am putea dori!

Doru Lionăchescu este partener principal la Capital Partners