Când priveşti un răsărit de soare.../ de Alex. Ştefănescu

Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- Pe parcursul discuţiei a rămas neformulată o obiecţie pe care ţi-o adresez acum. Dacă plăcerea estetică rezidă în a admira ingeniozitatea cu care artistul imită o anumită realitate, ar însemna să nu mai simţim nici o plăcere estetică atunci când privim un răsărit de soare sau ascultăm vuietul unei cascade. Pentru că acestea sunt realităţi, nu imitaţii.

- Dar în asemenea cazuri nici nu simţim o plăcere estetică.

- Fiecare cu sensibilitatea lui. În ceea ce mă priveşte, voi continua să consider o mare delectare contemplarea naturii, cu toate frumuseţile ei: florile multicolore, pădurile misterioase, apele înspumate...

- Sper că nu vrei să faci un inventar complet. Cum aş putea nega faptul că simţim o mare emoţie luând act de aceste frumuseţi? Dar este o emoţie de altă factură. Emoţia estetică presupune cu necesitate - şi în aceasta constă specificul ei - existenţa unui autor. Sau, mai exact spus, conştiinţa existenţei unui autor. Către el se îndreaptă admiraţia noastră, şi nu către opera de artă în sine. Chiar dacă nu-l cunoaştem, îl presupunem. Până şi la contemplarea picturilor rupestre ne gândim cu un fel de respect şi cu o empatie întinsă peste milenii la sălbaticul care a scrijelit îndemânatic pereţii peşterii. În această comuniune constă valoarea de mijloc de comunicare a artei şi nu în faptul că artistul îmi transmite, ca prin intermediul unei telegrame, un mesaj. Arta ţi se înfăţişează ca un triumf al unui om şi prin urmare te face să te simţi mândru de apartenenţa ta la specia umană. Când priveşti un răsărit de soare te bucuri doar pentru că ţi se anunţă o nouă zi. Dacă totuşi îl iei în considerare ca pe un "tablou" este pentru că te-ai obişnuit să faci astfel pe parcursul experienţei tale de consumator de artă. Se produce de fapt o contaminare între emoţia trăită în faţa frumuseţilor naturii şi emoţia trăită în faţa creaţiei artistice. Ca dovadă, eşti tentat să-ţi închipui că răsăritul de soare are un autor şi uneori chiar îl admiri pe acel autor în inexistenţa lui.

În starea ei pură, neinterferată de amintirea emoţiei artistice, emoţia trăită în faţa frumuseţii naturii ţine de certitudinea că "totul merge bine". Ne place, de fapt, ceea ce ne este convenabil. Când suntem în natură o apă limpede ne place, o mocirlă ne displace, o căprioară încordată pentru salt ni se pare frumoasă, un cadavru de animal intrat în putrefacţie ni se pare urât. Şi aşa mai departe. Dar în relaţia cu arta criteriile se schimbă. Şi apa limpede, şi mocirla ne plac dacă sunt imitate cu iscusinţă. Şi apa limpede, şi mocirla ne displac dacă sunt imitate fără har. Charles Baudelaire descrie trupul iubitei post-coitum, ca pe un hoit plin de viermi, şi descrierea sa ne încântă prin expresivitate.

*

- Până la urmă, îmi convine acest mod de explicare a artei, pentru că este simplu. Se poate reduce şi la o formulă: imitaţie inventivă...

- Este simplu numai pentru că, din necesităţi de metodă, am avut în vedere arta în elementaritatea ei. Aşa procedează şi biologii care, vrând să afle secretul vieţii, studiază cele mai simple fiinţe, alcătuite din câte o singură celulă, şi nu ultracomplicatele organisme ale mamiferelor. În realitate, însă, arta are o complexitate aproape inanalizabilă. Ar trebui puterea de sinteză a unui calculator electronic pentru a integra într-o interpretare toate implicaţiile actului artistic. Ca să nu mai vorbim despre faptul că se produc, prin însăşi înaintarea istoriei, noi şi noi sedimentări de experienţă şi, implicit, un proces contradictoriu de impunere şi relativizare a valorilor.

- Nu înţeleg.

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com