Fertila singurătate a scriitorului/ de Bogdan Creţu

Patru studii distincte, scrise după tot dichisul academic, reuneşte volumul Singurătatea scriitorului, semnat de reputatul critic şi istoric literar Elvira Sorohan.

Autoarea este cunoscută ca unul dintre cei mai de vază cercetători ai literaturii române vechi, argumente imbatabile fiind în acest sens titluri de neocolit în aprofundarea acestui sector vitregit, dar deloc lipsit de reale delicii pentru cel dispus a face risipă de acribie şi har interpretativ, precum Cantemir în cartea hieroglifelor (1978), Introducere în opera lui Ion Budai-Deleanu (1984), Cartea cronicilor (1986), Miron Costin. Permanenţe ale mentalităţii româneşti (1995), Introducere în istoria literaturii române (1997) sau Naratori şi modelare umană în medievalitatea românească (în colaborare, 2000). Ceea ce nu înseamnă că interesul său se îndreaptă exclusiv către acest sector al literaturii noastre hărăzit, parcă, din ce în ce mai mult specialiştilor, fiind de citat contribuţii deloc lipsite de interes în ceea ce priveşte opera lui Ion Heliade Rădulescu, Eminescu, G. Călinescu şi Ion D. Sîrbu, iubire fidelă şi nedezminţită a autoarei, căruia i-a şi închinat, de altfel, un aplicat studiu, privitor la incitantul jurnal apărut după 1989, intitulat Ion D. Sîrbu sau suferinţa spiritului captiv (1999).

De asemenea, constantele contribuţii din presa culturală indică un netăgăduit interes al Elvirei Sorohan pentru recitirea permanent înnoitoare a clasicilor. Nu aş fi stăruit asupra acestei şi aşa parcimonioase prezentări a unei activităţi prestigioase a criticii noastre dacă însăşi autoarea nu m-ar fi incitat, alegând să-şi însoţească volumul cu un fragment din eseul lui Călinescu, Critică şi creaţie, în care "divinul critic" plusează, în spirit ludic propriu, mimând o modestie ce nu-i era nicidecum caracteristică, negându-şi căderea de a judeca operele autorilor tineri şi încercând să-şi creeze aura unui exeget ce se apleacă exclusiv asupra operelor cărora patina timpului le-a acordat girul valoric: "Un tânăr m-a invitat cordial să mă ocup şi de scriitorii actuali. Nu-i ignorez şi nu-i socotesc nevrednici de atenţia criticii. Dar eu nu sunt critic profesionist, vocaţia pentru acest gen îmi lipseşte, deşi probabil că nu şi spiritul critic. (…) Fiecare generaţie îşi creează criticii săi, care, chiar când greşesc, simt mai de aproape bătăile inimii contemporanului lor, precum aud mai sonor pulsaţiile a ceea ce a rămas viu din opera trecutului. Eu, dacă aş fi critic, m-aş prinde de ei, spre a evita să mă rup de prezent, zburând prea sus." Folosit ca argument al prezentului volum, fragmentul mai sus citat (şi trunchiat, în acelaşi timp) mută ironia călinesciană, consolidând o pertinentă, deşi ludică, oblică justificare a cărţii de faţă. Autoarea înţelege, desigur, foarte bine că a fi critic al actualităţii nu înseamnă neapărat a face critică de întâmpinare, a fi preocupat exclusiv de operele imediatei realităţi literare, ci, măcar în aceeaşi măsură, a produce noi interpretări ale unor texte vechi, clasicizate, trecute prin grila de lectură, uneori inhibantă, dar cu atât mai provocatoare, a unor iluştri înaintaşi. Acesta este, de fapt, marele pariu al oricărui exeget, proba infailibilă care, la ora bilanţului, îi poate confirma sau nu reuşita, căci textele ocazionale îşi pierd, în pofida utilităţii lor de moment, miza, efortul de sinteză fiind cel apt să ducă mai departe numele criticului (şi aşa blamat de unii utopici ai gestului cultural). Şi, într-un fel, volumul Singurătatea scriitorului marchează un bilanţ, pe care am toate motivele să-l consider câştigător, chiar dacă, încearcă să ne convingă cei ajunşi la momentul recapitulării memorialistice, oricât de impresionant ar fi horaţianul "monument" pe care un autor reuşeşte să-l clădească de-a lungul unei vieţi, justificata satisfacţie lasă întotdeauna loc unei nostalgii fireşti, care încearcă spiritele suficient de lucide pentru a nu se lăsa zidite de trufaşa şi narcisiaca autosuficienţă.

Această ultimă carte pare a fi cea dintâi ce ia naştere în urma unor preocupări disparate ale autoarei. Şi totuşi, se va vedea, selecţia nu este deloc întâmplătoare, căci eseurile riguroase ce compun cuprinsul prezentului volum se preocupă de autori şi opere care "au marcat momente de cotitură în dezvoltarea literaturii române", luând-o înaintea cursului firesc al evoluţiei discursului literar autohton şi, în unele cazuri (Urmuz, de pildă), fiind inovatoare chiar la nivel european. O miză ambiţioasă şi riscantă, în acelaşi timp, dat fiind faptul că unele excese în această direcţie au condus la o ideologizare a discursului critic, dând naştere acelui mutant pus în slujba puterii comuniste la finele anilor '70, aşa-numitul protocronism. Nici urmă de asemenea alunecări ale condeiului, însă, în cazul de faţă, totul fiind supus unui echilibru propriu activităţii critice a Elvirei Sorohan, dublat de inedite unghiuri de lectură, mulate perfect pe specificitatea fiecărei opere discutate.

Ce i-ar uni, aşadar, pe Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Urmuz şi Geo Dumitrescu, căci ei sunt eroii acestei cărţi? În primul rând faptul că, într-un fel sau altul, fiecare dintre ei a ignorat un canon deja instituit, nu s-a supus modelului scriptural în vigoare, negându-l şi iniţiind, în acest mod, o altă cale generoasă, propice depăşirii unor poncife supărătoare sau, performanţă mai dificilă, chiar resemantizării acestora. Neagreând ideea păguboasă a unui complex al provincialismului, propriu scriitorului român, de care nu se lasă influenţat, cerebralul critic notează cu reconfortantă limpezime nota de unitate a cărţii, care analizează patru mostre concludente de "singurătate" a scriitorului, nesecondat în demersul său de nici un contemporan: "Fiecare dintre studiile noastre demonstrează că, cel puţin în aceste cazuri, provincialismul este o prejudecată, contrazisă de îndrăzneala imaginaţiei dezlănţuite în contact cu literatura lumii, concurând-o valoric (Cantemir) sau ignorând-o cu dezinvoltură (Creangă), negându-i cu îndrăzneală clişeele învechite (Urmuz) sau problematizând starea poeziei şi regimul creatorului ei când liber, când sub şenilele istoriei (Geo Dumitrescu)." Avem de a face, prin urmare, numai cu momente de ruptură în evoluţia literaturii române, cu opere care, deşi nu s-au situat într-un previzibil orizont de aşteptare, reuşesc să impună un nou pattern stilistic, reabilitând un discurs literar ce dădea clare semne de senilitate. Dintre aceşti patru scriitori, precizează autoarea, "fiecare, în felul lui, dă un spectacol al reorganizării şi prefacerii limbajului literaturii, este atât de original, încât este unic."

Cel care deschide această serie norocoasă a literaturii române este, cum era şi firesc, Dimitrie Cantemir. Recunoscut specialist în opera marelui cărturar moldovean, Elvira Sorohan adânceşte, cu alte mijloace însă, mizând de astă dată mai mult pe instrumentele naratologiei, anumite perspective propuse în studiul, devenit clasic, Cantemir în cartea hieroglifelor. Recunoscând de la bun început faptul că romanul pricipelui cu greu îşi mai câştigă cititorii, transformându-se, cu trecerea timpului, într-o lectură ce pretinde suficiente abilităţi penru a inhiba, de care numai un cititor "de elită" se mai poate bucura, autoarea îi demontează structura, descoperind modernitatea textului tocmai în unele mijloace de compoziţie viabile şi în proza actuală. Povestirea în ramă, strategia epistolelor, a documentelor fictive, ce aduc multiple perspective asupra unui anumit eveniment, visul cu funcţie premonitorie, dar şi cu specifice implicaţii psihologice, procedeul mise en abîme, discursurile personajelor ca mijloace de caracterizare sau parodierea retoricii clasice şi alte procedee narative contribuie la alcătuirea unui fir epic labirintic, ce trebuie recompus de către cititor asemenea unui puzzle, refuzând diegeza liniară, aşa cum cele mai multe titluri ale epocii îi puteau sluji drept model. În contextul culturii române, Cantemir pune, de fapt, piatra de temelie, întemeind discursul ficţional. Puse în pagină cu abilitate, exemplificate şi explicate cu limpiditate şi aplicaţie, toate aceste elemente conving de modernitatea romanului cantemirian, de actualitatea sa neostoită, pregătind deja terenul pentru următoarea etapă în reconsiderarea capodoperei discutate. Recitind cu maximă atenţie şi spirit asociativ partea a treia a romanului, care le apărea celoralţi critici drept o reiterare a discursului utopic, ţinând cont de faptul că, desigur, enciclopedistul Cantemir nu avea cum să ocolească lectura clasicelor utopii, devenite model de scriitură la debutul epocii Luminilor, Elvira Sorohan citeşte în fragmentul respectiv, foarte convingător, o deconstrucţie a discursului utopic, ba chiar o primă mostră (involuntară, evident) de construcţie antiutopică. Exagerarea descriptivului, propriu realizării lumii fictive a utopiei, cetatea Epithimiei care, deşi aparent ideală, dar artificioasă, devine mai degrabă obiect al satirei decât "model de perfecţiune ideală", lăcomia devenită zeu tutelar al unei lumi din care viciul a muşcat iremediabil - sunt toate acestea argumente eficient puse în valoare pentru a convinge până şi un cititor firoscos de faptul că fragmentul cu pricina este o discreditare timpurie a discursului utopic şi nu o mostră autentică de utopie, pentru care, se pare, spiritul românesc nu a găsit suficiente resurse. Concluzia acestui inspirat demers este lipsită de echivoc şi merită a fi urmărită în datele ei mai amănunţite: "În Balcania nu e loc nici măcar de utopia ca utopie, în schimb e loc de antiutopie. Orice proiect umanitar era inhibant de istoria constrângerilor şi opresiunii. De aceea cultura noastră scrisă poate fi socotită una dintre <<culturile lipsite de utopie>> ca proiect de viitor şi de aceea dispusă mereu să se întoarcă spre trecut." Este o pistă pe care cine s-ar încumeta să purceadă, urmărindu-i resorturile şi căutând să analizeze cauzele, ar obţine profitabile rezultate.

Iată-ne ajunşi, astfel, la unul dintre simptomele cele mai interesante ale unei stranii "personalităţi a literaturii române", portretizată, de fapt, în modul cel mai credibil, în această carte: acela de a crea mai întâi antiforma, nedezvoltând condiţiile propice impunerii formelor definitorii pentru o cultură matură: nu avem epopee, dar, la finele epocii Luminilor, Budai-Deleanu creează parodia uneia, romanul nostru îşi dă adevărata măsură abia în secolul XX, dar prin 1865, un autor, a cărui identitate rămâne încă incertă (bănuielile se îndreaptă către Radu Ionescu), scrie un roman, Catastiful amorului. La gura sobei, în care parodiază majoritatea procedelor realiste, iar în prima parte a veacului trecut Urmuz (al cărui caz este pe larg discutat în volumul de faţă) trece peste complexul absenţei unei specii considerate complexe, cea romanescă, detaşându-se, prin negaţia implicită în cazul parodiei, de un model inexistent în literatura noastră sau care, oricum, nu avusese timp să-şi creeze poncifele.

Este exact ceea ce criticul scoate în evidenţă atunci când analizează antiliteratura lui Urmuz, desluşind mijloacele deconstrucţiei şi aşezându-l pe insolitul scriitor din Buzău într-un ilustru context, pe care, se pare, acesta l-a anunţat şi, prin intermediul lui Tristan Tzara şi Eugen Ionescu, chiar l-a influenţat decisiv. Admiţând cu măsură că "despre mare literatură nu poate fi vorba", autoarea scoate în evidenţă procedeele experimentale prin care Urmuz "bulversează, negator, regulile admise ale operei literare", văzând în el un precursor al suprarealismului, fără însă să exagereze în direcţia aceasta, ci preferând să ofere explicaţii aprofundate unor aspecte prea puţin explicate de cercetătorii anteriori ai Paginilor bizare. Scriitura lui Urmuz, deşi reprezintă o limită în sine, deviind în manierism, deşi îşi epuizează rapid formula, deschide, totuşi, o cale a maturităţii literaturii, ce va deveni regulă generală după aceea. Grotescul propriu celor câteva proze nu este unul de suprafaţă, ci unul de viziune, căci nu numai clişeele literare sunt vizate, ci chiar şi automatismele vieţii. Cu alte cuvine, cum sintetic observă criticul, "pretutindeni în textele lui Urmuz retorica nonsensului îşi asociază şi grotescul metamorfozării fiinţei în obiect." Este vorba, prin urmare, de o viziune proprie, care va sta apoi la baza creatorilor literaturii absurdului, prin urmare de o cultivare adânc motivată a acestei categorii estetice folosită uneori în mod exclusiv decorativ.

De altfel, cercetarea mecanismului prin care funcţionează grotescul este principala preocupare a Elvirei Sorohan şi în ceea ce priveşte opera lui Ion Creangă. Considerat a fi "scriitorul român cel mai liber de canoane", nu numai "penru că se desparte de ele sau le neagă, ci, pur şi simplu, pentru că nu le cunoaşte, iar dacă ştie că există, le ignoră şi râde de ele, în sinea lui", scriitorul humuleştean (accentuez acest termen, opunându-l celui de povestitor, adesea folosit cu o conotaţie reducţionistă), alcătuindu-şi o "religie a râsului", supune umorului său dominant, apetitului pentru hohotul homeric sau nu, întreaga viziune asupra lumii, care devine o sursă nesecată de burlesc. De aceea, consideră pe bună dreptate autoarea, propriu operei lui Creangă ar fi un aşa-numit "grotesc rizibil", care, deşi răstoarnă cu totul coordonatele frumosului, nu produce, cum se întâmplă de obicei, efecte de spaimă. De aici până la a demonstra, în urma unor aplicate şi competente analize pe text, ideea, deloc făţişă, dar nu lipsită de temei, a unui exerciţiu subtil de "parodie subtilă a grotescului terifiant" nu mai este decât un pas, firesc în ordinea impecabilă a demonstraţiei. Creangă apare, astfel, nu tributar primitivei mentalităţi populare, ci posesor al unei viziuni proprii, conform căreia "râsul produce o nivelare suportabilă între frumos şi urât, uman şi diabolic." Spiritul său conciliază, în loc să erodeze satiric, astfel încât până şi grotescul, mai degrabă de limbaj decât de fond, devine unul îmblânzit, dar nu lipsit de rafinament.

În fine, un ultim capitol al acestei pledoarii pentru specificitatea insolită a literaturii române, pentru lipsa de complexele minorităţii în concernul inhibant al literaturilor europene îl reprezintă cazul generaţiei ce s-a închegat în jurul revistei "Albatros" şi în special al mentorului acesteia, probabil cel mai important poet al grupării, Geo Dumitrescu. Noutatea pe care acest moment îl aduce este ipostaza unei avangarde moderate, care, urmându-i cronologic celei arhicontestatare, negatoare şi, ironic, clasicizate, simte nevoia înnoirii, dar nu ca scop în sine şi nu cu preţul sacrificării totale şi irevocabile a ceea ce e considerat viabil în tradiţie. Prima grijă a acestor scriitori este de a cultiva poezia "ca artă cu discurs accesibil", într-o perioadă în care iconoclasmul avangardist declarase, fără drept de apel, inutilitatea şi chiar moartea literaturii. După cum demonstrează, recurgând la atente analize ale textelor semnificative, criticul, Geo Dumitrescu valorifică cel mai inspirat această direcţie, scriind o poezie ce mizează pe ironia strunită, pe ţinerea în frâu a sentimentului ce tinde să acapareze spaţiul cerebral al poemului, fără a renunţa, însă, la necesara coerenţă.

În concluzie, cartea Elvirei Sorohan analizează patru cazuri atipice, ale unor scriitori neurmaţi în demersul lor de congeneri, care îşi depăşesc într-un fel epoca, anunţând tendinţe fertile chiar pe plan european şi conturând un profil inedit al literaturii române, apt să ne debaraseze de cioranianul complex al apartenenţei la o cultură minoră; provincialismul nu ne este specific şi de aceea nu trebuie să devină inhibant. Şansa literaturii române de a se afirma este, poate, tocmai scoaterea în faţă a acestor bizarerii care, deşi aproape inexplicabile, pot suplini, prin valoarea lor particulară, rolul unei bogate şi germinative tradiţii.

BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctor în filologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Vişniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iaşi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "România literară"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei "Ateneu"), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefeţe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în "Ziarul de Iaşi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iaşi, din 2006.