Ce se poate întâmpla într-o seară, la operă/ de Oltea Şerban Pârâu

Povestea mea nu se petrece la Bucureşti, ci la Berlin şi porneşte de la producţia lui Roland Schwab cu Don Giovanni de Mozart (premiera a avut loc în 16 octombrie), montare care a inflamat spiritele, a generat manifestaţii şi a produs emoţii pe scenă, în sală şi chiar în fosa orchestrei.

Deşi este o capitală a provocărilor culturale, nu se întâmplă frecvent la Berlin ca publicul să reacţioneze la un al doilea sau al treilea spectacol după premieră cu huiduieli, care chiar dacă sunt contracarate de strigătele de bravo ale celeilalte părţi a publicului, rămân în memoria celor prezenţi ca un eveniment. Nu suntem în Italia, unde astfel de manifestări sunt frecvente, ci într-un oraş cu un public cu reacţii temperate şi, mai ales, familiarizat cu îndrăzneala montărilor.

De asemenea, nu se întâmplă des ca pasiunea celor de pe scenă să depăşească limitele legilor teatrale şi o crosă de golf să aterizeze în actul întâi în capul unui violonist din orchestră. Cu atât mai mult, nu este un lucru obişnuit ca unul dintre actorii figuranţi să se împiedice într-o scenă destul de periculoasă jucată la marginea scenei şi să se prăbuşească în fosă peste muzicieni, producând un şoc atât de intens instrumentiştilor încât spectacolul să nu mai poată fi reluat deşi, într-un final, s-a aflat că persoana accidentată se găseşte, din fericire, în afara oricărui pericol.
Un fenomen care ar fi putut produce reacţia violetă a spectatorilor, în afara îndrăznelii montării, este şi seria de greve ale orchestrei, care a dus la prezentarea unora dintre spectacolele Deutsche Oper din ultimul timp jumătate cu acompaniament de orchestră şi jumătate doar cu pian, aspecte care pentru publicul care plăteşte bilet nu reprezintă decât un element perturbator, solidaritatea socială în cazul în care plăteşti 100 de euro pe bilet fiind aproape nulă.

Totuşi, manifestul tipărit de cei care consideră montarea lui Roland Schwab cu Don Giovanni o blasfemie sau manifestaţia organizată de aceştia în faţa operei reprezintă mai mult decât atât şi este reflexul faptului că Berlinul rămâne un oraş care acceptă îndrăzneala şi avangarda, dar poate avea şi reacţii în faţa acestora, reacţii care divid publicul în tabere pro şi contra şi care nu se petrec în presă sau la nivelul criticii. Ci chiar în viaţa reală.
Personal, mă situez hotărât în tabăra pro, modul în care Roland Schwab prezintă falimentul moral al modului de viaţă al lui Don Giovanni, irosirea care îl conduce spre sfârşitul previzibil, intensitatea fizică şi psihologică cu care este descrisă evoluţia eroului având o putere hipnotică. Reflectarea lui Don Giovanni alături de Leporello în grupul de actori care îi ilustrează multiplicitatea are o forţă scenică şi o diversitate esenţiale pentru a susţine vizual o montare a anului 2010. Scenografia complexă şi puternică a lui Piero Vinciguerra, costumele modulare semnate Renée Listerdal, dar şi contribuţia coregrafică la mişcarea scenică oferită de Silke Sense contribuie la crearea acelei impresii generale de forţă care ne cucereşte, fără a umbri puterea muzicii mozartiene în sine.

Una dintre operele cu cele mai multe arii şi duete celebre din istoria muzicii, Don Giovanni le oferă tuturor celor opt personaje posibilitatea de a-şi evidenţia forţa artistică şi darurile muzicale, atât în arii cât şi în ansambluri - septetul din finalul primei părţi este una dintre cele mai bine şi divers expresiv cântate scene pe care le-am auzit vreodată live -, contribuţia celui care semnează conducerea muzicală, Roberto Abbado, fiind şi ea importantă pe parcursul întregii opere.
Cele trei personaje feminine sunt cele care aduc culoarea în nota întunecată a montării, culorile care încadrează vizual producţia fiind negru şi alb, cu o intensă tuşă de roşu marcând infernul. Deşi sunt introduse în culori pastelate, cele trei doamne, Zerlina (Martina Welschenbach), Donna Anna (Marina Rebeka) şi Donna Elvira (Ruxandra Donose) au fiecare forţă şi personalitate, cea care iese în evidenţă fiind Ruxandra Donose. Fără îndoială personajul cel mai complex, pendulând între pasiune, gelozie, dorinţă de răzbunare şi o incontestabilă nobleţe a atitudinii, Donna Elvira este întruchipată de Ruxandra Donose cu intensitate şi dramatism, timbrul de mezzo marcând discursul vocal cu forţă în acut şi culoare intensă în registrul grav, evoluţia ei actoricească fiind de reală anvergură.

În ceea ce priveşte personajele centrale, Don Giovanni şi Leporello, întruchipate de doi specialişti ai acestor roluri, italienii Ildebrando D'Arcangelo şi Alex Esposito, ei investesc o energie şi inventivitate scenică ieşite din comun în portretizarea celor doi eroi. O astfel de demonstraţie de atletism atât vocal cât şi actoricesc cred că poate fi văzută foarte rar pe scenă, iar dublarea performanţei scenice cu o perfectă cunoaştere muzicală a partiturii reprezintă o tentaţie căreia are toate motivele să i se lase pradă.
Nici un personaj din lumea operei nu a fost subiectul mai multor analize şi interpretări decât Don Giovanni. În spiritul acestei permanente căutări a moralei poveştii sale, producţia lui Roland Schwab de la Deutsche Oper cred că va rămâne un reper. Seria spectacolelor de toamnă s-a încheiat, dar în luna iunie 2011, va urma o nouă suită de spectacole, la care cu siguranţă biletele vor fi epuizate cu mult timp înainte.

OLTEA ŞERBAN-PARAU (n. 12 martie 1969) este muzicolog şi critic muzical, actualmente redactorul-şef al postului public Radio România Cultural, după ce a condus timp de 7 ani postul particular Radio Romantic. Semnează în continuare rubrici săptămânale în Ziarul de Duminică şi Adevărul literar. Activitatea ei publicistică cuprinde peste 2.000 de articole apărute în presa scrisă, majoritatea pe teme muzicale, sute de emisiuni şi programe de radio şi numeroase emisiuni şi apariţii TV. Este semnatara traducerii şi a articolelor privind compozitorii români pentru Larousse - Dicţionar de mari muzicieni, şi responsabilă cu secţiunea muzicală a Dicţionarului enciclopedic. Este membră a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A fost distinsă cu mai multe premii, printre care Premiul pentru Originalitatea Profilului Radiofonic al Consiliului Naţional al Audiovizualului în 2002 şi Premiul pentru Publicistică al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România în 2006.