Anul 2012 şi Apocalipsa de vodevil/ de Marius Vasileanu

Aparent, apocalipsa este cea mai dramatică ruptură posibilă. Cuvântul "apocalipsă", provenit din limba greacă, se traduce prin "acţiunea de a dezvălui, de a da la o parte vălul care acoperă tainele lui Dumnezeu".

Semidoctismul cultural, ştiinţific, teologic, metafizic naşte apocalipse de vodevil. New Age-ismele apărute precum ciupercile după ploaie revendică apocalipse la kilogram - mai nou: în anul 2012. Pseudo-ocultismele îşi imaginează apocalipse de gaşcă. Politicianismul mimează apocalipse de catifea sau, dimpotrivă, asemeni bătăilor dintre cocoşi. Mass-media vând aproape zilnic apocalipse în prime time. Cercetătorii văduviţi de conştiinţă făuresc apocalipse care vor candida la Premiul Nobel. Versantul fandosit al societăţii civile se mândreşte cu apocalipse politically correct. Profeţii sexului fără limite doresc apocalipsa oricărei familii. Obsedaţii IT tastează apocalipse declanşate din spaţiul virtual. Fundamentaliştii de pretutindeni, din toate religiile, prepară o salată din toate acestea - strecoară un strop de doctrină, alte câteva de prostie & frustrare - şi cobesc apocalipse second-hand...
Pe măsură ce limitele (auto)cunoaşterii se extind, obsesiile discursului apocaliptic se îndepărtează de abordările semidocte. Ultima nebunie, cea legată de anul 2012, care, zice-se, a fost prevăzută cu secole în urmă de mayaşi, este la fel de hilară. După câţiva ani, timp în care au vândut binişor o sumedenie de cărţi şi alte produse mediatice pe această temă, aşa-numiţii specialişti o dau la-ntors: vezi Doamne, anul 2012 nu e chiar bătut în cuie, Apocalipsa poate veni şi ceva mai încolo cu 3-4 sau 20 de ani. Desigur că nebunia este coroborată cu cele mai noi previziuni NASA legate de activitatea solară sau de vreun asteroid mai obraznic care poate lovi Terra.

Din perspectivă creştină, însă, "apocalipsa" se referă la evenimente de ordin major cu conotaţie teologică şi mai puţin de ordin fizic, care sunt colaterale. Pentru amărâţii care au supravieţuit acelui nemaivăzut tsunami din Pacific, s-a petrecut în mod cert o catastrofă, dar nu o apocalipsă (în sens teologic), pentru familiile din Haiti care au trăit recentul cutremur devastator, asemenea. În mod evident, catastrofe s-au petrecut şi se vor mai întâmpla - oricând Pământul poate fi lovit de un asteroid care să producă pagube greu de evaluat. Dar asta nu înseamnă că are legătură cu obligatorie cu scrierile biblice sau cu cele mayaşe.

Atunci când se mai apucă şi fundamentaliştii ortodocşi să-şi altoiască fobia vizavi de paşapoartele cu cip-uri pe scrierile legate de 2012 nebunia ia proporţii de un umor cosmic. Nu cred că are cineva habar despre cum va arăta adevărata apocalipsă, dar, în mod clar, apocalipsele second hand sunt de tot râsul-plânsul...
Iată ce scrie ÎPS Bartolomeu Anania, unul dintre cei mai simpatizaţi cărturari-teologi contemporani (într-o declaraţie de presă difuzată pe 16 martie 2009, în preajma Sărbătorii Paştelui): "De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: «Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia». În final, Evanghelistul adaugă: «Şi ei foarte s-au întristat» (Matei 17, 22-23). Se naşte întrebarea: De ce oare s-au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respiraţia, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşuraţi. Iată însă că ei au rămas încremeniţi în spaţiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe"...
Desigur, dată te iei după jdemiile de pagini scrise deja cu privire la 2012 (la care se adaugă emisiuni semidocte a la Oreste & co) îţi vine greu să te gândeşti la ceea ce va fi după. Iată ce mai spune acelaşi Bartolomeu Anania, Mitropolitul de Cluj: "a porni la drum înseamnă a avea o ţintă, ceea ce denotă existenţa unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi ţintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanţa dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Ştiţi care e cheia succesului? Să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ţinta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare."

Iar după ce aminteşte despre binecunoscuta afirmaţie făcută de Iisus cu privire la falşii profeţi şi la nenumăratele "profeţii" contemporane nouă cărturarul mai precizează: "De obicei, o furtună se anunţă prin înteţirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariţia luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunţă şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraţilor de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif. Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea. Răbdarea însă trebuie însoţită, neapărat, de conştiinţa că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunţând Cerul cel nou şi pământul cel Nou; şi, în final, Noul Ierusalim."
…Purtăm în noi întreaga cuprindere ce ne cuprinde, aş putea spune parafrazându-l pe Constantin Noica. Iată de ce, atunci când uităm profunda unitate a întregii Creaţii, ajungem în situaţii critice sau doar hilare în care unii dintre semenii noştri îşi permit să se joace de-a apocalipsa.
A devenit o constantă în antropologia religiei observaţia că omul care depăşeşte pe verticala spiritului gradul natural de înţelegere şi de comuniune cu Creaţia se manifestă prin (su)râs. Înţeleptul surâde atunci când priveşte dinspre nonliniar spre liniar, dinspre zenit spre marca poştală, dinspre limita luminoasă spre limitele uzuale ale acestei lumi.
Dumnezeu a făcut lumea în şapte hohote de râs - spune o legendă îndepărtată. Cu alte cuvinte suntem, fiecare, măcar prin constituţie, fărâme din marele râs cosmic. Habar n-am cum va fi adevărata apocalipsă, dar mă întreb, măcar în relaţie cu apocalipsele second-hand, nu se va manifesta cumva precum un imens, un cosmic hohot de râs?...

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu"). Din 2007 este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi profesor de istoria religiilor în învăţământul preuniversitar. A ţinut cursuri şi seminarii de introducere în istoria şi antropologia religiilor la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu". A susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual -, producător şi realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-şef al revistei Adevărul literar şi artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea "În căutarea duminicii. Sacru şi profan în epoca foiletonistică" (Editura Paralela 45, 2008).