Oraşul vrea noi poveşti/ de Adrian Majuru

Bucureştiul ascunde încă multe poveşti. Le ascunde nu pentru că le vrea tăinuite ci pentru că oraşul nostru este şi puţin ludic. Le vrea descoperite pe măsură ce îl cunoaştem şi îl ajutăm să se schimbe. Asta înseamnă şi să schimbăm unele poveşti, mai triste decât altele, sau chiar nefericite, în poveşti care să merite să fie spuse, ilustrate şi chiar trăite.

Apoi, este foarte adevărat că uneori istoria e adunată, cu toate speranţele şi suferinţele ei, în locuri ascunse vederii. În astfel de locuri s-a trăit mai mult şi mai intens decât în cursul obişnuit al vieţii, pentru că numai acolo istoria îşi încetineste mersul, clepsidra se rastoarnă cu uşurinţă iar destinele sunt cutremurate de lucruri trăite, de idealuri răpuse, de aşteptări dispărute din privirea speranţei. În astfel de locuri se strâng suflete. Durerile şi poveştile lor. Şi toate aceste trăiri rămân în cărămizile zidurilor, pătrund în umezeala pereţilor, în bezna tăcută şi împietrită a adâncurilor cu miros rânced.

Acolo le rămân cuvintele, chipul iubitei şi imaginea celei părăsite în miez de noaptei, frumosul este absorbit cu lăcomie de respirarea pereţilor groşi; acolo au rămas glasurile strigate sau gâtuite, ultimele imagini închipuite ale retinei părăsind lumea sau cel din urmă suflu articulat în chemări chinuite.

Acolo se mai aud paşi căutând scăparea în nopţile reci sau trupuri frecându-se de pereţii umezi, închipuinde-se zburând peste zidurile înalte. Uneori se aud voci tremurate care nu pot fi desluşite de auz sau guri clănţănind de spaimă şi din când în când, se simt clipiri din ochi care şi-au pierdut vederea.

Trebuie să eliberăm aceste suflete. Ne vor aproape. Vor să ne simtă căldura sufletului hrănindu-le speranţa; sa ne audă glasurile depănând amintiri sau povestind lucruri, simple întâmplări de viaţă obişnuită. Să aducem frumosul, lumina, candidul, obişnuitul în această lume a istoriei mereu inversate, înverşunate pe noi. Să-i întindem o mână şi să-i vorbim. Să-i cunoaştem povestea, să nu întoarcem privirea de la "aşa a fost" şi să-i dăruim o altă poveste, venită din lumea noastră. O poveste sufletească despre istoria lui "nu sântem singuri" ci "mereu împreună". Ei, cei rămaşi "acolo", asta vor. Ei, cei de "acolo", ne vor aproape. Ei vor să ajungă "aici". Să-l părăsească pe "acolo" unde au fost aruncaţi, abandonaţi, uitaţi.Vă pune-ţi întrebarea cum pot fi în istorie locuri unde "aici" şi "acolo" se pot intâlni în afara timpurilor iar întâmplările să fie aceleaşi pentru toţi. Astfel de locuri sunt mai întotdeauna spaţii ale suferinţelor comune, îndelungate şi aspre.

Să nu vă închipuiţi că astfel de locuri sunt foarte departe. Ele rămân mereu în preajma noastră doar că trebuie să ne oprim trecerea grăbită prin viaţă pentru a privii cu luare aminte în jurul nostru. Sunt mule locuri pline de glasuri care strigă; chemaţi suntem din colţuri de stradă, din spatele unor clădiri insipide sau din periferii aparent banale şi paşnice. Şi mai ales în astfel de periferii au fost ascunse cele mai multe istorii, poveştile căderilor de cortină a multor nefericite destine.
Periferiile Bucureştilor au astfel de istorii ascunse, demult tănuite în uitare. Dincolo de laconismul documentelor se află istoria trăită, a sufletelor rămase "acolo" cu speranţa că vor ajunge într-o bună zi "aici". Aproape de noi. Dacă mergeţi spre sud, pe drumul ales cu sute de ani în urmă de mercenarii voievozilor noştri care se încumetau să primejduiască cetăţile Dunării din Giurgiu şi Turnu, veţi ajunge la unul dintre forturile care înconjurau capitala, tot din teama faţă de turci, deşi devensierăm între timp independenţi. Teama pentru ce năvălea de la sud a determinat apariţia unui sistem defensiv de fortificaţii, care nu au ajutat prea mult.Pentru singura dată în istorie, când ar fi trebuit să aibă acest rol, nu a reuşit să şi-l împlinească. Se întâmpla în noiembrie 1916, când Bucureştiul a fost ocupat de trupele austro-germane care veneau dinspre nord şi vest dar şi de armatele turco-bulgare care înaintau dinspre sud. Fortul sudic a fost construit în preajma localităţii Jilava, preluînd numele acesteia. Poarta de sud a capitalei a devenit după marele război temniţă pentru deţinuţi politici, pentru indezirabili de circumstanţă sau borfaşi de drept comun. Timp de peste o jumătate de veac a fost un loc unde istoria a curs altfel pentru foarte multe suflete care şi-au risipit destinele neîngăduit
de repede şi dureros. Fortul Jilava este monument de patrimoniu atât din perspectiva clasică, a proiectului de arhitectură şi a valorii istorice cât mai ales din perspectiva fragmentelor de viaţă trăite şi mai ales stinse între zidurile lui. Acesta este poate cel mai valorizant patrimoniu al acestui loc a cărui memorie trebuie restituită dincolo de poveste şi imagine. Printre zidurile sale au rămas imagini în mişcare, umbre fugare, lăsate aici de Carol I, domnitorul, inspectând şantierul fortului, apoi miniştri, ofiţeri superiori, liberi profesionişti, preoţi, oameni obişnuiţi, executaţi în circumstanţe rar întâlnite apoi îndelungate şi nestinse suferinţe ale miilor de deţinuţi politici sau indezirabili ai vremelnicelor regimuri. Undeva între 1907 şi 1967, doar într-o viaţă de om, s-au stins mii de alte vieţi.
Capitala suferă de lipsa marilor centre culturale, are nevoie de spaţii de loisir, de expunere a ideilor, simeze, spaţii de recreere articulate dincolo de marginile sale. Fortul Jilava trebuie să aibă o astfel de schimbare de destinaţie, fiind necesară obţinerea unui spaţiu cu valenţe turistice şi culturale în apropierea Capitalei. În anii 1935-1936 Municipalitatea a avut în vedere amenajarea unui vast spatiu de loisir si relaxare, pentru bucureşteni, în pădurea Snagov. De aceea a şi cumpărat tot malul nordic al lacului Snagov cu pădurea afarentă.
Orăşenii trebuiau scoşi din oraş oferindu-le serviciile de care aveau nevoie. Igieniştii sociali (meserie dispărută din organigrama ministerului de resort) au reuşit acum 70 de ani să convingă factorii decizionali ai momentului să depisteze un atare spaţiu şi să investească în el. Municipalitatea Bucureştilor a pierdut parcul de agrement Snagov nu din cauza naţionalizării, ci odată cu anii 1990, cînd pădurea Snagov şi malul lacului au fost lotizate şi vândute.

Amenajarea fortului Jilava - cu extensie către celelalte puncte fortificate nefolosite - în obiectiv turistic şi cultural vine aşadar în continuarea unei idei mai vechi.
Un obiecvtiv cultural absolut nou pentru zona Bucureştilor şi culturii de masă îl reprezintă folosirea potenţialului educaţional pe care îl are istoria comunismului şi a detenţiei politice. Seminariile de orice profil, conferinţele, prelegerilor despre istoria oraşului şi a vieţii la oraş nu sunt prezente astăzi în programele educaţional-culturale ale centrelor de profil. Viaţa trăită prin comparaţie, între ieri şi azi, între ce este şi ce va fi, încluzând astfel şi prognoza, nu se regasesc nici ele printre preocupările instituţiilor culturale. Proiectul pilot recuperează şi fragmente ale vechiului loisir, antebelic şi interbelic cum ar fi echitaţia, golful, ciclismul, tenisul de câmp alăturate noilor mode de recreere cum ar fi AirSoft, Paint Ball, Lasertag.
Ce poate fi mai frumos decât să cochetezi cu trecutul şi să ai prilejul să socializezi altfel decât în parcurile aglomerate, pestriîe, sau mall-urile, spectacole ale vitrinelor. Bucureştii nu au o agora, o piaţă a sfatului, o zonă de inters pietonal, un spaîiu destinat exlcusiv promenadei, plimbării. Acest lucru a determinat nervozitatea străzilor noastre, indiferenţa anonimilor în mişcare, graba prin care cosumăm orice moment liber fără să-l trăim, fără să îi cunoaştem opţiunile de relaxare, de detaşare faţă de obişnuitele probleme ale zilei.
Nu avem aşadar numai un proiect cultural sau şi educaţional. Putem vorbi mai ales de noi proiecţii comportamentale, pe care să le modificăm în pozitiv, să le detenionăm prin amenajarea unor refugii atât de visate de fiecare dintre noi.

Nu mai avem dorinţa de a ne privii, de a ne vorbii, de a discuta şi rezolva problemele ferm, dacă onestitate este un cuvânt pretenţios. Pierdem bucuria micilor plăceri, sweet nothings, atât de banale dar şi atât de importante în a ne ajuta să ne înţelegem, să ne acceptăm şi altfel de cum suntem sau credem că ne văd ceilalţi.
Am pierdut legăturile care ofereau un punct de plecare raporturilor dintre generaţii, obişnuitul dialogului din interiorul fiecărei generaţii sau cu alţii mai vârstnici dar şi mai tineri.
Acestea sunt detalii care scapă obiectivelor largi şi frecvent uzitate dar rămân întotdeauna în preajma lor.
Se simte nevoia unei recuperări umane, de coabitare a mentaliltăţilor, posibilă numai prin înţelegerea şi acceptarea lor. Pentru acest lucru avem nevoie de spaţii unde oamenii să se manifeste în voie, unde preocupările de moment să de fie fidelizate atât de evenimentul cultural dar şi lăsate să se dezvolte prin opţiunea relaxării, recreerii, socializării.
Să aşteptăm aşadar ca astfel locuri să prindă viaţă pentru a-i oferi poveştile fiecăruia.

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti şi coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile "Antropologia urbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela 45.