Prin labirintul „Divinei Comedii”/ de Antonio Patraş

Cititorul în mioritic grai al lui Dante (e vorba de cititorul, bineînţeles, cultivat, chiar dacă nu până într-atât încât să aibă acces la originalul toscan) are toate motivele să se simtă frustrat de lipsa unei bibliografii critice serioase în care locul de cinste îl ocupă şi azi tomurile abstrus hermeneutice ale lui Coşbuc (inspiratul şi fără egal în măiestrie tălmăcitor al capodoperei genialului florentin).

Până şi puţinele lucruri inteligente care s-au spus, totuşi, despre autorul Divinei Comedii le găsim nu în fastidioasele opuri ale aşa-zişilor "specialişti", ci în textele unor cărturari veritabili (ca, pentru a da doar nişte exemple mai la îndemână, Petru Creţia sau H.-R. Patapievici) care nu s-au sfiit să publice prin gazete şi să scoată mai apoi tomuri... (horribile dictu!) "eseistice", de înviorătoare spontaneitate şi temeinică "erudiţie" (vocabulă care, derivată etimologic, desemnează taman trecerea de la starea curat "naturală" - subst. lat. rus, ruris, "bădărănie", "grosolănie", iar adj. lat. rudis, "brut", "necioplit" - la cea artificială, specifică omului educat şi trăitor în orizontul modelator pervertitor al culturii). În acest de toată tristeţea pustiu exegetic al italienisticii, cartea lui Dragoş Cojocaru (foto) - Natura în "Divina Comedie". Studiu istoric şi comparativ, Editura Universităţii "Al.I. Cuza", Iaşi, 2005) - acoperă spaţiul a măcar unui raft de bibliotecă, reuşind să impună, prin metodă şi interpretare, o viziune proaspătă şi adecvată sensibilităţii contemporane, în acord cu cele mai substanţiale repere ale dantologiei moderne.
Lucrarea aceasta originală e chiar teza de doctorat a universitarului ieşean, cunoscut publicului larg mai mult ca publicist şi traducător. Se pare însă că iubitorul frumuseţilor poeziei lui Dante va fi fost îndeajuns de păţit după publicarea fermecătorului volum de eseuri Suavul suspin, de vreme ce ţine cu tot dinadinsul să preîntâmpine acum reproşurile de mai an: "Se cade acum - precum ne aminteşte cu un ochi râzând şi cu altul plângând vitala experienţă - să formulăm şi câteva precauţii de ordin stilistic. Tratarea bogatului material o vom efectua, după caz, analitic ori sintetic, menţinându-ne în marginile manierei academice: şi anume considerând această categorie în sens pozitiv şi restituindu-i respectul cuvenit. Altfel spus, vom menţine, întrucât cartea de faţă are la bază o teză de doctorat, formula persoanei I plural auctoriale. Dar vom nuanţa de îndată (întrucât e, pentru noi, limpede că o limbă de lemn nu poate exprima decât idei vehiculate de un creier din plastilină) că prin manieră şi limbaj academic înţelegem nu - aşa cum impropriu, din nenorocire şi din pricini istoriceşte determinate, se mai "înţelege" pe alocuri - obediente deficite de imaginaţie deghizate în morgă, neputincioase închistări stilistice, ori chiar retardate bâjbâieli prin nostagicele tipare ale frazeologiei preşcolare, ci (în bunul spirit, bunăoară, al lui Platon şi - de ce nu? - al lui Dante însuşi) inteligenţă speculativă, cutezanţă semantică şi agerime perspectivistică".

Obiectul studiului îl determină pe Dragoş Cojocaru să facă, de la bun început, necesarele distincţii terminologice (natura naturans, natura naturata, natură vs cultură etc.) şi să-şi precizeze metoda (istoric-comparativă). Capitolul Dante la izvoare subliniază legăturile multiple ale capodoperei danteşti cu antichitatea greco-latină, atât la nivel tematic, cât şi stilistic. Exegetul identifică aici cei mai semnificativi topoi (preluaţi cu precădere din Biblie, din Homer, Vergilius, Ovidius şi Lucanus), configuratori ai unui univers imaginar superior prin ambiţia cuprinderii totalizatoare, sinteză a cunoştinţelor despre om şi univers (tutto lo scibile), alegorie de proporţii menită să sensibilizeze ideile, altfel mult prea abstracte, prin imagini de o uimitoare expresivitate şi pregnanţă naturalistică. Dar - subliniază cu sagacitate autorul prezentului studiu - când a fost nevoit să arate cum se sublimează arta prin şi din natură, Dante "s-a priceput să o facă în teoretice argumentări, acolo unde şi-a propus. Nu neapărat cu filosofice intenţii a implicitat-o însă, de asemenea, la un moment dat, printr-o metaforă menită a mai descreţi frunţi încruntate gnoseologic - ceata diavolilor aşteaptă cu limba scoasă, spre ostăşească paradă, un semn de start mărşăluitor din partea căpeteniei Barbariccia (pe româneşte "Barbă-creaţă"); iar semnul nu se lasă aşteptat (...): ed elli avea del cul fatto trombetta".

Pentru a preîntâmpina previzibilele, de doctă ignoranţă remarci, altfel pline de binevoitoare sugestii, edificate în urma sârguincioasei consultări a dicţionarului, universitarul ieşean porneşte la drum în buna şi verificata tradiţie a mai tuturor comentatorilor: citează celebra epistolă către Cangrande della Scalla în care Dante vorbeşte despre semnificaţia titlului marelui său poem şi despre cele patru sensuri stabilite cândva de Pseudo-Dionisie Areopagitul în interpretarea Sfintei Scripturi, şi pe care le implică, de asemenea, lectura "Divinei", cum i-a spus Boccaccio, Comedii. Ca atare, reprezentarea naturii va avea atât un sens literal (în linia unei poetici mimetice axate pe acuitatea observaţiilor şi pe sensibilitatea faţă de lumea fenomenală, faţă de concret), cât şi, apoi, unul alegoric şi, în fine, unul moral - anagogic. Aşa cum constată şi interpretul, Dante este un poeta doctus ("angajat în ordonarea şi transmiterea cunoştinţelor despre univers"), un poeta artifex ("preocupat de alcătuirea alegorică a discursului narativ") şi un poeta vates ("aplecat asupra binelui cetăţii, al Italiei şi, până la urmă, al omului ca subiect al dramei eshatologice"). La un prim nivel compoziţional, poetica lui Dante se axează pe "prelucrarea marii poezii clasice prin procedeele retorice de imitatio şi aemulatio, pe care le aplică, însă, la un al doilea nivel, în etapa de alegoreză, mesajului biblic sau altui «model analogic sacru», de unde şi noutatea scrierii sale în raport cu izvoarele clasice întrebuinţate".
O dată lămurite chestiunile de metodă, autorul lucrării purcede la inventarierea simbolurilor ce alcătuiesc cele trei regnuri (mineral, vegetal şi animal) ale naturii, pe care le încadrează într-un (eco-)sistem coerent, în trepte, după modelul construit de viziunea geometric-arhitecturală a de nimeni întrecutului în imaginaţie şi cărturărie poet creştin şi ghibelin, necruţător cu simoniacii papi şi visând pe drumurile prăfuite ale pământului italic la restaurarea imperiului sub semnul acvilei biruitoare. Titlurile stârnesc curiozitatea epic-informaţională a cititorului şi trimit, într-o manieră ludic-fabulistică, la esenţa moral-etologică a elementelor însufleţite şi neînsufleţite din lumea înconjurătoare cu grijă şi cu dichis catalogate: De la greoiul fier la orientalul safir, Mărăcinele otrăvit şi roza mistică, Referinţe parfumate, Urmărire pe lanţul trofic, Stâna şi ograda între redempţiune şi naturalism, De la stol la cuplu în zugrăvirea pasiunii etc.

De la umila piatră la acvila în zbor, exegetul descrie fenomenologic toate compartimentele universului viu, cu o neascunsă plăcere a clasificării şi repertorierii "naturii". Cum mineralul nu poate rămâne decât nemuritor şi rece la drama omului pe pământ şi prin alte lumi rătăcitor, cele mai fascinante, "paşnice" ori nu, "rodiri simbolice" apar abia în lumea vegetalului, supusă ciclurilor naturii şi anunţând astfel, prin miracolul morţii şi reînvierii veşnic reiterate, corespondenţele de substanţă între regnuri şi specii, cu o noimă de care poetul trecentist era perfect conştient, dacă e să dăm crezare, şi nu văd de ce n-am face-o, avizatului interpret. Dintre vegetalele de cea mai aleasă stirpe Dragoş Cojocaru se opreşte cu plăcere hermeneutică asupra măslinului, plasat "la o benefic-roditoare răspântie între calea (cea dreaptă) a naturii nutritive şi calea (cea răsfrântă, adică reflectată) a imagisticii simbolice". Virtuţile dietetice ale uleiului obţinut din fructele atât de bogat conotatului arbore recomandă preţiosul lichid pentru "alimentaţia moderată a unui trup sănătos conţinător nu doar al unei minţi sănătoase, ci, mai ales, al unui spirit contemplativ prin excelenţă, cum este sfântul Petrus Damiani, care îşi aminteşte - cu paradisiacă seninătate - de renunţarea purificatoare la pământeştile chiolhanuri, întru limpezirea dumnezeieştii iluminări: al servigio di Dio mi fe' si fermo,/ che pur con cibi di liquor d'ulivi/ lievemente passava caldi e geli,/ contento ne' pensier contemplativi (Par. XXI, 114-117) («în slujba lui Dumnezeu m-am făcut atât de neclintit,/ încât numai cu mâncăruri din licoare de măslini/ uşor îmi petreceam timpul vara şi iarna,/ bucuros în gândurile contemplative»)". Dintre fructele înzestrate cu puternice sensuri alegorice, ce-i drept, mai puţin dietetice (dar, of, atât de apetisante!) se numără şi smochinele date bine în pârg, de tot rumene şi îmbietoare la păcătoase desfrâuri palatale. În contrast cu asemenea minunate roade se plasează "scoruşii acri", care - precizează autorul lucrării - "îi desemnează pe florentinii coborâţi din munţi şi încă nedebarasaţi de grosolănia alpestră a provenienţei: ca atare, într-un astfel de cadru nu se cade să rodească smochinul cel dulce, termen prin a cărui mijlocire reputatul profesor sodomit (Brunetto Latini, n.n.) îşi alintă, afectuos, elevul, altminteri pe deplin meritoriu".

Admirator al lui Charles Darwin şi Konrad Lorenz, pasionat de zoologie, de etologie şi de multe alte asemenea minunate îndeletniciri, Dragoş Cojocaru fructifică aici serioasele şi aplicatele sale lecturi, dovedind un interes viu pentru lumea fiinţelor necuvântătoare, dar cu "moravuri" ce au atras atenţia oamenilor din cele mai vechi timpuri. Pe lângă observaţiile din lumea concretă, criticul scoate la lumină un repertoriu livresc care atestă o cunoaştere amănunţită a literaturii antice şi medievale ce ar fi putut inspira pe genialul poet. Când stabileşte sursele textuale, interpretul constată cu dreptate că "binefăcătoarele virtuţi şi de ponoase aducătoarele vicii îşi găsiseră în lumea animalelor destui reprezentanţi de inconfundabilă expresie, anevoie de contestat şi inutil de substituit în capacitatea lor reflectantă: şiretenia vulpii, vitejia leului, încăpăţânarea măgarului, murdăria şi nesimţirea neclintită a porcului". Cu câteva excepţii (acvila ori leul), cele mai multe simboluri animaliere sunt conotate negativ (Infernul colcăie de făpturi - cum altfel? - "animalice").
Interesantă şi instructivă, în acest sens, e şi anexa din studiul universitarului ieşean care prezintă "statistica speciilor animale citate în Divina comedie după Giorgio Celli şi Antonella Venturelli", pentru că avertizează asupra superiorităţii Infernului faţă de Purgatoriu şi de Paradis în privinţa numărului de specii animaliere. Şi e firesc să fie aşa, infernalul tărâm devenind tocmai spaţiul reprezentărilor lumii concrete, ce-i drept, monstruos degradate, aşa cum se şi cuvine. Cu cât se desprinde mai mult sufletul de trup, cu atât spectacolul reprezentărilor zoomorfe, al hibridărilor anamorfotice ilustrând "animalitatea" omului se estompează, până la desprinderea de concret în sunetul pur şi celest al dumnezeirii.
În pragul Infernului, în afara lui aşadar, sunt plasaţi şovăielnicii, figuraţi alegoric ca viermi: ei sunt cei ce nu au păcătuit propriu-zis, dar nici nu au făcut binele, sunt "căldiceii" dispreţuiţi de Dumnezeul creştin şi de poetul florentin deopotrivă. După "limbul" înţelepţilor din vechime (faţă de care Dante, călăuzit de Vergiliu, îşi manifestă, ca un egal al lor, admiraţia), primul cerc al păcătoşilor stricto sensu este al acelora numiţi i peccator carnali, al luxurioşilor. Pe trepte succesive urmează, cum bine se ştie, după şirul necumpătaţilor şi al violenţilor, înşelătorii şi, pe treapta cea mai de jos, trădătorii: Infernul oferă astfel cititorului spectacolul trăirilor vinovate care transformă omul într-un prizonier al propriilor dorinţe, în fond o imagine a dragostei de viaţă, care devine, vai!, piedică în calea mântuirii. Purgatoriul, în schimb, este tărâmul amintirii păcatului, al căinţei, un inter-ludiu, loc tranzitoriu ce păstrează încă impresiile vii, marcate de regret şi de nostalgie, ale existenţei trupeşti, spulberate însă de promisiunea mântuirii. Întâlnirea cu Beatrice în paradisul pământesc stă, de aceea, mai mult sub semnul melancoliei, al sublimei dezamăgiri care deschide calea unei bucurii spiritualizate, sublime, bucuria contopirii sufletului cu divinitatea, a desprinderii totale de viaţă, de trup.

Finalul poemei evidenţiază apăsat însemnătatea erosului în configurarea universului imaginar al Divinei Comedii: voinţa alegoricului voiajor celest e circumscrisă şi vehiculată, în sfârşit, de "iubirea care mişcă sori şi stele". Dacă pasiunea coboară fiinţa umană în Infern, tot ea face posibilă şi transfigurarea, sublimându-se în iubire de Dumnezeu, agapé, sub impulsul raţiunii mântuitoare (e de prisos să mai zicem că descinderea în Infern, moartea şi regenerarea punctează momentele oricărei experienţe iniţiatice). Iată zugrăvite chinurile celor nevindecaţi de insaţiabila pasiune carnală, precum Paolo şi Francesca (la auzul poveştii lor cutremurătoare - precizează exegetul căruia nu-i scapă niciodată detaliile cu schepsis - rătăcitorul poet îşi pierde cumpătul şi leşină): "sufletele răposaţilor concupiscenţi sunt târâte prin văzduhul întunecat (aer bruno) de rafalele unui vânt violent (...) care simbolizează, în ansamblul constructului alegoric, irepresibila (mai corect zis, din dantesca perspectivă a redempţiunii: anevoie represibila) dorinţă sexuală de partenerială contopire, parţial săvârşibilă (şi tocmai de aceea intensamente repetabilă) prin actul acuplării, descătuşat de orice reflexivă cumpănire (che la ragion sommettono al talento - «care raţiunea o supun dorinţei»)".
Autorul lucrării despică minuţios miezul alegoric al mai mult sau mai puţin domesticitelor făpturi infernal-animalice trimise în lume de bogata imaginaţie dantescă să amintească mereu celor vii de cumplitele pedepse pe care le atrag după sine ticăloasele năravuri pierzătoare de nevinovate şi imaculate suflete. Printre cele mai bogat ilustrate figuri se arată că un loc de cinste îl ocupă "râmătorul suin", mai ales datorită "asocierii sale indisolubile cu noroiul şi mizeria". Dacă însă un poet clasic precum Horaţiu "se comparase pe sine însuşi cu un porc din turma lui Epicur (Epicuri de grege porcus), având în vedere aspectul (în parte personalizat) gras şi lucios, însă şi o anumită alunecare a epicureismului horaţian spre hedonism", Dante îi aruncă în mocirlă come porci pe "violenţii mânioşi, regi cândva, în viaţa pământească", fructificând însă, în plan alegoric, mai cu seamă metafora îmbuibării, pentru că "celebritatea medievală a expresivului omnivor se leagă, printre altele, de numele Sfântului Anton", de unde şi accentul pus pe "cutuma antoniană de creştere, cu ţeluri desigur umanitare, a grăsunului vieţuitor" (a cărui hrană va fi asigurată, în planul crudei realităţi istorice, de "vânzarea falselor indulgenţe"). E limpede - observă prompt comentatorul lui Dante - că "trecerea de la seninătatea clasicilor la sensibilitatea medievală nu a priit porcului".
Un alt exemplu edificator îl constituie oaia, simbol atât al prostiei (când paşnicul animal străbate bolgiile înspăimântătorului tărâm), cât şi al virtuţilor creştine, al celor supuşi şi săraci cu duhul, în Purgatoriu ("în definitivă contradicţie cu porcina zarvă a năpustirii"). Într-o secvenţă pilduitoare din Paradis oaia devine "dătătoare de lapte gnoseologic, e însăşi Biserica, al cărei uger îmbelşugat e mereu gata să nutrească pe omul doritor de bine. Iar mieluţul însuşi e omul individual nonşalant, neatent - din exces de viteză de vieţuire - la binefacerea nutritivă maternă, aflată, altminteri, la o întindere de botic". Dar, coborând din nou în lumea întunecatelor chinuri, descoperim "partea bărbătească (şi adultă) a speciei (dătătoare de lână)", pentru că "doi trădători ai propriilor rude îşi exteriorizează mânia (...) izbindu-se cap în cap, aidoma a doi berbeci".

Dintre creaturile cu apariţii frecvente, menite să ilustreze tot soiul de apucături mai mult sau mai puţin mârşave, exegetul acordă o binemeritată atenţie boului - a cărui imagine dantescă, suntem avertizaţi, "are un caracter exclusiv naturalistic", evidenţiind ideea de masivitate, de aceea "însuşi sfântul Toma din Aquino, alias doctorul angelic, putea purta podoaba şi povara unei porecle precum boul din Aquino cu fruntea sus, fără nici o bănuială că vreun discipol neobrăzat i-ar fi pus astfel sub semnul îndoielii, pe la universitare colţuri pariziene, integritatea intelectuală care l-a făcut celebru" -, catârului - patruped cu care se identifică jefuitorul de sacristii Vanni Fucci, "animal hibridizat (între cal şi măgar, deosebiţi, fireşte, sexualmente!)" vădind "dispreţul nutrit de Dante faţă de anumiţi păcătoşi damnaţi" - sau câinelui - patruped "supraexploatat, atât în viaţa cotidiană cât şi în alcătuirea repertoriilor simbolice şi metaforice", cu moravuri detestabile, cum ar fi "scărpinatul" care, "dimpreună cu acţiunea, adesea complementară, a muşcăturii prin blană, muşcătură imprecisă dar îndârjită, căutătoare de parazitare nevertebrate exasperante", indică o "multiplă revanşă entomologică".
Pe lângă pilduitoarele imagini din lumea celor care nu cuvântă, lucrarea evidenţiază şi "bogata psihologie dantescă" (De Sanctis considera şi el vestitul poem o "admirabilă istorie a sufletului"). Autorul comentează pe multe pagini memorabila şi cruda poveste a sinucigaşului Pier della Vigna, lăsând pentru altă ocazie abordarea episodului sângeros (ce-i drept, mult mai discutat, şi de o forţă artistică cel puţin egală) din ultimul cerc al Infernului - e vorba de relatarea înfricoşătorului sfârşit al contelui Ugolino, rămas pentru vecie cu dinţii înfipţi în ţeasta arhiepiscopului trădător Ruggieri, secvenţă care lasă deschisă ipoteza canibalismului tatălui mort de foame după ce, se pare, şi-a mâncat propriii copii ("decât durerea foamea fu mai tare", glăsuieşte Dante în tălmăcirea lui Coşbuc).
După vizionarea şi luarea la cunoştinţă a unor asemenea fapte abominabile, poetul părăseşte bucuros pestilenţialul tărâm şi se îndreaptă spre locurile binecuvântate unde urmează s-o întâlnească pe aleasa inimii sale, pe Beatrice, întruchipare a principiului feminin, a purităţii, identificată alegoric cu Fecioara Maria, dar şi cu Roza mistică (simbol de un semantism obscur şi neliniştitor, ca şi în romanul lui Eco şi în atâtea alte texte, fie ele august-revelate sau obscure mistificări). Traseul schiţat de exilatul ghibelin (al cărui creştinism e unul, aşa zicând, sui generis) nu lasă însă loc incertitudinilor morale sau gnoseologice. Gândirea lui Dante (aşa cum pătrunzător şi cu miez observă Dragoş Cojocaru) rămâne marcată, peremptoriu, de optimism epistemologic, revendicându-se cu mândrie de la nobila şi milenara tradiţie creştină. Viziunea sa riguros ştiinţifică e totuşi relativizată în plan artistic de sugestiile reprezentărilor "naturii" (însufleţite ori nu), iar sugestiile acestea subminează univocitatea înţelesurilor alegoriei şi creează ambiguităţi tulburătoare, foarte nuanţat şi exact sesizate în paginile studiului de faţă.
La sfârşitul călătoriei prin universul "naturii", deopotrivă "naturate" ori "figurate" din Divina Comedie, şi fără a uita nici de "naturantul" principiu atoatezămislitor, Dragoş Cojocaru promite, spre bucuria celor care îl citesc număr de număr în paginile "Convorbirilor literare", continuarea săpăturilor bibliografice şi a lecturilor din opera genialului poet trecentist. Rubrica sa va purta chiar titlul pe care l-am împrumutat cronicii de faţă. Sperăm să fie de bun augur, spre folosul tău, iubite cetitor, şi al culturii române, care nu se mai prea poate lăuda azi cu italienişti de talia universitarului ieşean.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.