Un debut strălucit/ de Alex Goldiş
Considerat aproape în unanimitate cel mai
important critic român, G. Călinescu a fost, poate, şi cel mai
defavorizat de interpretare. Dacă am sta să comparăm,
contabiliceşte, numărul de studii şi volume consacrate autorului
"Istoriei literaturii române de la origini până în prezent" cu cele
dedicate rivalului său direct, E. Lovinescu, primul iese, cu
siguranţă, în deficit. Cauzele sunt multiple şi ar merita o
discuţie aparte.
Mă rezum, de aceea, la a spune că G. Călinescu a beneficiat - deşi
numai beneficiu nu se poate numi un asemenea tratament -, în
istoria criticii româneşti, de o ciudată dispensă a genialităţii.
Conform acesteia, ar fi inutil, de nu complet neavenit, a analiza
cu atenţie criteriile şi principiile unui critic care a sfidat cu
consecvenţă orice înscriere în limitele unei doctrine.
Astfel încât
cea mai la îndemână perspectivă e cea stilistică: G. Călinescu e un
"artist", ale cărui afirmaţii trebuie apreciate ca exemple ale unei
retorici exemplare şi inefabile. Excepţie de la acest unghi de
abordare au făcut, de la moartea criticului, două evenimente:
dezbaterile iniţiate de cerchişti în 1966-1967 (Nicolae Balotă şi
Ovidiu Cotruş pun în discuţie principiile estetice ale criticului),
reprimate însă rapid de nevoia de a face din Călinescu un stindard
al luptei contra dogmatismului, respectiv cartea lui Mircea Martin
din 1981, care clarifică, printr-o excelentă simetrie tipologică,
programul "Istoriei..." în raport cu proiectele lui Iorga şi
Lovinescu - fără a tinde însă la reconstruirea integrală a
esteticii călinesciene.
De aceea, volumul de debut al lui Andrei Terian, "G. Călinescu.
A cincea esenţă" (Cartea Românească, 2009), trebuie înţeles ca o
reconsiderare radicală a imaginii criticului. Cartea e de plasat
urgent în siajul monografiilor româneşti substanţiale care au
modificat integral nu numai percepţia asupra unui scriitor, dar şi
percepţia asupra literaturii române prin filtrul acelui scriitor.
Tonul acestei filozofii generale a criticii îl dădea Călinescu
însuşi când formula, în "Opera lui Mihai Eminescu", paradoxul
începătorului absolut: e nevoie de a recrea pe Eminescu pentru a
înţelege esenţa literaturii române sau de a scrie o istorie a
literaturii române pentru a aprofunda pe Eminescu? Aşa au făcut
apoi, mai mult sau mai puţin direct, Ion Negoiţescu cu Eminescu,
Adrian Marino cu Alexandru Macedonski, sau Nicolae Manolescu cu
Sadoveanu. Dacă nu ca metode propriu-zise, cel puţin ca punct de
plecare, Andrei Terian împărtăşeşte suflul totalizator şi spiritul
inaugural al monografilor noştri clasici. Din acest unghi, tânărul
îşi moşteneşte mai degrabă bunicii şaizecişti, dornici de
construcţii ample şi încrezători în capacitatea de a recrea din
rădăcini imaginea unui scriitor, decât părinţii optzecişti care
teoretizează etica fragmentarismului. Contextul actual favorizează,
la fel ca cel şaizecist, reconsiderările radicale şi totalizatoare:
dacă atunci era stringentă "curăţarea" unui scriitor de zgura
clişeelor realist-socialiste, dar şi de rămăşiţele pozitivismului
interbelic, acum se pune problema rediscutării literaturii române
în afara oricărui tabu ideologic (au făcut-o deja, în construcţii
ample, Paul Cernat în "Avangarda românească şi complexul
periferiei" sau Alexandra Tomiţă în "O istorie «glorioasă». Dosarul
protocronismului românesc"). Criticii actuali reînnoadă cu
şaizeciştii în măsura în care simt că în spatele lor creşte o
întreagă literatură demnă de valorizarea dintr-un unghi nou.
Oricât de oracular sună asta, numele de care se va lega decisiv
renaşterea istoriografiei româneşti de după 90 e Andrei Terian.
Posesor al unei verve polemice care l-a făcut să devină în doar
câţiva ani un cronicar de temut, Terian are deja vocaţia marilor
răsturnări interpretative. Pentru a accede la un nou Călinescu,
autorul dinamitează, nu fără o superbie a gestului ce şade bine
oricărui june debutant, câteva dintre stereotipiile cele mai
persistente ale criticii româneşti postbelice: distincţia dintre
gust şi metodă, dintre teorie şi practică, dintre moralitate şi
profesionalism. Toate acestea conduc la o modificare a regulilor
jocului: Terian nu doar că deconstruieşte imaginea
criticului-artist (genial), dar spulberă însăşi opoziţia care a
stat la baza acestei calificări. Demonstraţia că G. Călinescu are
un "sistem" nu e o pledoarie pentru un Călinescu teoretician opus
artistului - cum ar crede cei care gândesc încă în vechea dihotomie
-, ci o abordare a criticii acestuia dintr-un unghi nou, conform
căruia cea mai nesemnificativă afirmaţie critică trădează
apartenenţa la un sistem implicit. Tânărul critic întâmpină, de
altfel, cu excelente argumente, posibilul reproş al confecţionării
unui Călinescu teoretician get-beget. Căci dacă e adevărat că şi-a
trecut sub tăcere propria metodă, nu e mai puţin evident că "nu s-a
dat în lături să scoată la iveală metodele celorlalţi critici". De
cealaltă parte, chiar acceptând in extremis că avem de a face cu un
artist, zice Terian, interpreţii lui Călinescu ar fi trebuit să
investigheze, de nu principiile unui sistem critic, măcar "poetica"
unei opere literare.
Acestea fiind zise, autorul celei mai recente monografii despre
Călinescu se aventurează într-o construcţie hiperbolică atât ca
dimensiuni, cât şi ca minuţiozitate a interpretării. Criticul vede
enorm şi simte monstruos în interiorul sistemului călinescian. De
la paradigmele majore (cu cele trei "idealuri" ale sistemului:
etnocentric, clasicist şi realist socialist), până la clarificarea
principalelor concepte operatorii, toate alcătuiesc un veritabil
tablou mendeleevian al criticii lui Călinescu. Un tablou cu atât
mai impresionant cu cât chimia călinesciană - considerată îndeobşte
inefabilă - e descompusă, nu fără oarecare doză de cruzime
analitică şi de sadism teoretizant, până la ultimul element: de la
raportul dintre subiectivitate şi obiectivitate, dintre
impresionism şi raţionalism, dintre universal şi naţional, Andrei
Terian coboară cu sânge rece la concepţia asupra prozei, poeziei, a
teatrului, apoi la concepţia asupra lirismului sau asupra
personajului sau, şi mai adânc, la raportul dintre narator şi
autor. Numai că, - lovitură de teatru absolută -, departe de a fi
gata de îmbălsămare, cadavrul de pe masa de disecţie învie
miraculos. Extrem de tăioasa interogaţie a criticului nu smulge
inefabilul călinescian, cum se tem scepticii, ci pune în valoare
tensiunea subiacentă a sistemului. În scenariul "Celei de-a cincea
esenţe", construit în jurul contradicţiilor de viziune ale
criticului, regăsim, în sfârşit, imaginea unui Călinescu reflexiv
şi dilematic, care se întreabă la fiecare pas cu privire la cele
mai nesemnificative aspecte ale propriei interpretări şi evaluări.
Din nou mă tem că nu-l putem contrazice pe Andrei Terian când
afirmă că, deşi n-a fost interesat de edificarea unui sistem critic
propriu-zis, G. Călinescu a experimentat şi a problematizat, în
întinsa sa operă, toate dilemele cu care se confruntă un critic
important din prima jumătate a secolului. Ce-i drept, spiritul
cârcotaş, de o mobilitate speculativă neobosită, îl face pe
monograf să identifice şi să pună în scenă permanent punctele de
cotitură ale acestei reflexivităţi teoretice vii. Pentru că tocmai
în momentul când soluţionează definitiv problema la finalul unui
capitol (exactitatea cu care Terian măsoară conceptele e aproape
maniacală), criticul nu e pregătit s-o claseze, ci să traseze, pe
bazele ei, un cerc speculativ şi mai larg.
În loc să-i desfigureze individualitatea, descompunerea pe segmente
şi problematici a criticii lui Călinescu o proiectează pe un ecran
superior. Fiecare dintre aceste segmente are istoria şi devenirea
lui proprie în demersul unui autor capabil de a închipui figura
călinesciană sub forma unei imense plase reticulare. "A cincea
esenţă" e cel mai fin elogiu adus până azi criticii lui Călinescu
în sensul că, ataşându-i o reţea contextuală atât de vastă (în
vizor stau posibilii precursori ai lui Călinescu, deopotrivă români
şi străini, dar şi arborescenta descendenţă postbelică), Andrei
Terian o vede, măcar ipotetic, capabilă de a dialoga cu toate
curentele majore ale primei jumătăţi a secolului XX. Un elogiu cu
atât mai important cu cât e indirect - şi lipsit de orice urmă de
patetism: departe de a trece cu vederea scăpările şi deficitele
divinului critic, luciditatea mereu trează îl face alergic la orice
impuls protocronist. De aceea Terian poate să măsoare şi să
sancţioneze permanent atât deficite de paradigmă, cu idiosincrasia
antiformalistă (cecitatea principală a lui Călinescu, cu consecinţe
extrem de grave asupra mai multor etaje ale sistemului critic), cât
şi erori punctuale - cu efecte nu mai puţin dăunătoare asupra
judecăţilor din "Istorie": incapacitatea de a distinge între autor
şi narator, reticenţa faţă de jurnal ca literatură a
subiectivităţii, personajul ca principiu central al valorizării
prozei. Scotocirea indiscretă prin toate sertarele esteticii
călinesciene nu minimalizează figura criticului, ci dă seama pentru
prima dată, altfel decât în limbajul ditirambic al epigonilor, de
adevăratele ei proporţii. Alături de un Călinescu real, Andrei
Terian construieşte, pe baze cât se poate de exacte, macheta unui
Călinescu virtual, restituind astfel, în laborator, imaginea
întreagă. Sesizarea golurilor din viziunea călinesciană prin
permanenta raportare la alte sisteme îi subliniază o dată în plus
potenţialităţile - ceea ce Călinescu ar fi putut deveni dacă şi-ar
fi dus intuiţiile până la capăt.
Încăpăţânarea de a porni numai de la date concrete şi de la
refacerea fidelă a contextului face din Andrei Terian primul
interpret care nu mai exagerează aspectul vizionar al lui
Călinescu, ci preferă să-l înscrie cât mai exact în orizontul
epocii. Ies puţin şifonaţi din această confruntare cu teoriile
dintre 1900 şi 1970-80 atât autorul "Principiilor de estetică", cât
şi comentatori redutabili care l-au plasat adesea în avangarda
criticii europene postbelice. Terian demonstrează cât se poate de
convingător nu numai că marele interbelic n-a anticipat pe Barthes
sau pe tematiştii francezi, ci şi că multe dintre ideile care au
revoluţionat istoriografia românească sunt un bun comun al
tradiţiei critice: teoria interdependenţei dintre critică şi
istorie a fost formulată incipient de Croce, principiul
reactualizării istorice vine de la Gentile, ideea "romanţului
etnocentric" de la Taine.
Dar poate că am insistat prea mult asupra atitudinii tânărului
critic şi asupra construcţiei cărţii în detrimentul contribuţiilor
propriu-zise în câmpul receptării călinesciene. Mai ales că, în
ciuda suflului iluzionat-totalizator pe care-l moşteneşte de la
şaizecişti (şi, mai îndepărtat, de la Călinescu însuşi), Andrei
Terian se revendică deschis de la neopragmatismul teoriei
anglo-saxone de ultimă oră, de la Rorty până la Stanley Fish. Sub
egida acestora, autorul "Celei de-a cincea esenţe" reuşeşte să
înlăture nimbul metafizic de pe suprafaţa criticii călinesciene,
pentru a-i explica, pentru prima oară, cu argumente clare şi
distincte, aportul la istoria criticii româneşti. Mă rezum la a le
transcrie, pentru că, aproape la fel ca în ştiinţele exacte, ele
sunt câştiguri definitive ("descoperiri") ale istoriografiei
noastre literare.
Dincolo de faptul că "a demontat cele mai înrădăcinate dualisme
interbelice (critică vs. creaţie, subiectivitate vs.
obiectivitate)", G. Călinescu reprezintă o etapă superioară în
măsura în care ilustrează trecerea de la critica de situare şi de
judecată la critica de interpretare: "Pe scurt, Călinescu a
schimbat regulile jocului, înlocuind reprezentarea tradiţională a
breslei criticilor, ca maeştri ai divinaţiei care colaborează (fie
şi involuntar) la scrierea unei Istorii Literare comune, printr-un
neîntrerupt turnir al interpretărilor, în care fiecare participant
concurează pe cont propriu, cu scopul de a a asigura nu
perpetuarea, ci multiplicarea infinită a «structurilor»". Mutaţia
Călinescu e excelent ilustrată nu doar prin comentarea
monografiilor dedicate lui Eminescu şi Creangă (primele mostre de
"critică a semnificaţiilor" de la noi), ci şi printr-o amplă
sinteză a dezbaterilor interbelice. În doar câteva pagini, plimbând
oglinda Călinescu deasupra criticii noastre din anii 20-30, Andrei
Terian reuşeşte să-i refacă liniile şi direcţiile aşa cum nimeni
n-a făcut-o până acum - ocolind, adică, veşnica aporie a
estetismului vs. etnicism. De aceea puteam afirma că, în buna
descendenţă a marilor noastre studii monografice, tânărul
comentator nu modifică doar perspectiva asupra unui autor, ci îl
transformă în unghi privilegiat de înţelegere şi evaluare a unei
epoci. "G. Călinescu. A cincea esenţă" e, fără nicio exagerare, o
referinţă nu doar pentru receptarea călinesciană, ci pentru
întregul câmp critic din anii 20 până în anii 80 ai secolului
trecut. Câteva observaţii capitale dau seama de mutaţiile criticii
călinesciene atât faţă de Lovinescu, cât şi faţă de Maiorescu. În
evoluţia formelor criticii româneşti plutea o nebuloasă aproape
totală, de vreme ce autorul recentei "Istorii critice" îi mai plasa
încă, nediferenţiat, pe cei trei, de aceeaşi parte a baricadei
criticii estetice. De Maiorescu se desparte decisiv urmaşul său
interbelic prin ceea ce Terian numeşte "metoda izotopiei", căci
ultimul "cere textului nu o coerenţă a denotaţiilor, ci una a
conotaţiilor". Apoi, Călinescu se află cu o treaptă deasupra lui
Lovinescu din unghiul concepţiei critice deoarece e primul capabil
de a explicita "presupoziţiile implicite ale unui sistem chiar şi
când sectoarele în care acestea acţionează nu au fost codificate
prin niciun fel de «teorii» ale criticului respectiv". Ataşament
cvasipatologic faţă de obiectul de studiu, cum cataloga Nicoleta
Sălcudeanu ("Cultura", nr. 15/2010) insistenţa asupra acestor
mutaţii călinesciene, sau înţelegere clară a conceptelor criticii
româneşti? Putem oare nega şi afirmaţia că "Opera lui Eminescu" ar
reprezenta "cea dintâi reconstituire a unui univers imaginar din
cercetarea noastră literară" (al cărei model critic a fost decisiv
asupra şaizeciştilor), sau o putem clasa la capitolul restituirilor
teoretice orchestrate de volumul lui Andrei Terian?
Abia clarificând aceste modificări tipologice în evoluţia criticii
autohtone începem să înţelegem, altfel decât până acum, de ce G.
Călinescu ar putea fi catalogat, la o adică, "un critic de geniu",
aşa cum au făcut-o, puţin argumentat, generaţii întregi de
interpreţi. Clarificarea mecanismelor de lectură ale lui Călinescu
ne face să privim cu alţi ochi, nu neapărat mai puţin admirativi,
marea "Istorie". Divinul critic nu reiese, din pătrunzătoarele
analize ale lui Andrei Terian, mai puţin "genial", ci doar mai
puţin capricios. Spicuiesc, din lipsă de spaţiu, doar câteva dintre
obsesiile şi legităţile călinesciene care pot fi probate, după
lectura "Celei de-a cincea esenţe", deschizând la întâmplare orice
filă a "Istoriei literaturii române": stabilirea unui raport
armonic absolut dintre subiect şi obiect e principalul criteriu al
evaluării operelor, motiv pentru care Călinescu respinge în
literatură atât subiectul pur ("jurnalul"), cât şi obiectul pur
("jurnalismul"). Văzute prin lentila lui Terian, devin evidente
"strategiile" călinesciene - programul din filigranul "Istoriei..."
- de a universaliza pe marii scriitori români (uzând de o tehnică
ilicită precum comparaţia temelor generale, nu de alăturarea
semnificaţiilor din operele finite), dar, printr-o mişcare
simultană contrară, de a-i naţionaliza printr-o serie de trucuri şi
omisiuni vinovate: autohtonizarea alogenilor Caragiale, Slavici,
Macedonski. Veritabil maestru al omogenizării criteriilor, G.
Călinescu face ca la suprafaţa discursului suprapunerile dintre
estetic şi etnic, dintre universal şi specific, dintre tradiţia şi
modernitatea autohtonă, să pară fără rest. Nepreţuită e şi
identificarea procedeelor care stau la baza organicismului de
substanţă al "Istoriei literaturii române": tehnica hipertextului
(lipsa menţiunii titlurilor de opere individuale în capitole face
ca acestea să pară "secvenţe ale unui singur continuum narativ"),
utilizarea metalepsei critice (confuzia deliberată dintre autori şi
personajele lor), semnalarea influenţelor cu "o conotaţie vădit
pozitivă" şi nu ca semne ale mimetismului, larga utilizare a
conceptelor individuale care transformă indivizii în specii:
"lamartinian", nietzschean", "eminescian".
Discutabilă în volumul lui Andrei Terian e doar tratarea "idealului
realist-socialist" al lui G. Călinescu în prelungirea paradigmelor
etniciste şi clasiciste. Deşi face ordine în etica receptării
călinesciene, care tinde adesea să-l vadă pe critic ba ca victimă
absolută, ba ca un complice direct al sistemului, autorul acordă
prea mult credit tipologic teoriilor lansate de critic în anii 50.
Nenumăratele articole despre realism nu pot fi citite ca tensiuni
în raport cu universalismul sau clasicismul anterior, de vreme ce
ele aparţin mai puţin lui Călinescu şi mai mult vocii
supraindividuale a Partidului, autorul din umbră al tuturor temelor
de discuţie. În rest, aş putea semnala doar mici dezacorduri
punctuale: n-aş minimaliza "Poezia lui Eminescu" a lui Negoiţescu
pe motiv că G. Călinescu descoperise şi comentase deja pe spaţii
largi postumele întrucât cei doi critici operează cu concepţii
radical diferite asupra poeziei. Tocmai inaugurarea criteriului de
"turnir al interpretărilor" pe care Terian îl descoperă la
Călinescu i se refuză acum cerchistului. După cum trebuie nuanţată
neapărat afirmaţia că, "privită sub raport metodologic, critica
românească din ultima jumătate de veac e una covârşitor
anticălinesciană". E drept, s-au importat, începând cu anii 60-70,
multe procedee şi limbaje critice, însă adesea ele au fost
asimilate (distorsionate, reinterpretate) din unghi
călinescian.
Dar toate aceste precizări de nuanţă sunt doar încercări de a căuta
noduri în papură unei construcţii care, cu toate calităţile
semnalate mai sus, nu epuizează energia extraordinară a criticului.
Dimpotrivă. Adeseori, cămaşa esteticii călinesciene - oricât de
largă, limitată totuşi ca material - pare prea strâmtă pentru
posibilităţile actuale ale criticii lui Andrei Terian. Astfel
încât, înaintea salutării unei monografii impresionante, trebuie
sărbătorită naşterea unui critic de proporţii, capabil să
reinventeze integral epoci ale literaturii române, sau, de ce nu,
să dea o teorie a criticii absentă încă la noi şi deplânsă pe
ruinele lui Călinescu de-a lungul "Celei de-a cincea esenţe".
Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.