Viruşi, arme şi oţel. Soarta societăţilor umane/ de Jared Diamond

Viruşi, arme şi oţel. Soarta societăţilor umane/ de Jared Diamond

Laureată a Premiului Pulitzer pentru carte non-fiction şi vândută în peste un milion de exemplare, "Viruşi, arme şi oţel" este o remarcabilă lecţie despre ascensiunea şi decăderea imperiilor, despre rolul religiei sau al scrierii în evoluţia societăţilor umane, despre hrană sau arme, toate prinse în ecuaţia complicată a devenirii umanităţii de-a lungul a 13.000 de ani. "Viruşi, arme şi oţel" culege cele mai puţin vizibile părţi ale istoriei umanităţii, expunându-le cititorului care are curiozitatea de a răspunde la întrebări la care istoria tradiţională nu oferă decât rareori şi doar întâmplător răspunsuri: De ce au ajuns europenii în America, nu amerindienii în Europa? Cum au ajuns oamenii în locuri izolate - ca Insula Paştelui sau Papua Noua Guinee - şi cum şi-au dezvoltat acolo civilizaţii care ne apar astăzi primitive şi magnifice în acelaşi timp? Cum au reuşit agricultorii să-i înlocuiască pe vânătorii-culegători, şi de ce nu s-a întâmplat acest lucru peste tot şi în acelaşi timp? Cum se face că scrisul a constituit una dintre cele mai puternice arme ale civilizaţiilor care s-au impus asupra celorlalte? Jared Diamond oferă câteva răspunsuri foarte convingătoare la toate aceste întrebări, introducându-l pe cititor într-o lume fascinantă, în care viruşii, armele şi oţelul au constituit actorii principali în mărirea şi decăderea popoarelor lumii.

Cartea a obţinut: titlul de New York Times bestseller; Premiul Pulitzer; premiul Aventis pentru cea mai bună carte de ştiinţă; Premiul Rhone-Poulenc Al Societăţii Regale de Ştiinţe şi premiul National Geographic. După carte s-a realizat un documentar de National Geographic Society.

Jared Diamond, profesor de geografie şi fiziologie la UCLA, şi-a început cariera ştiinţifică în fiziologie, extinzând-o în domeniul biologiei evolutive şi biogeografiei. A fost ales membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe, al Academiei Naţionale de Ştiinţe şi al Societăţii Filosofice Americane. A fost beneficiar al unei burse a Fundaţiei McArthur, primind premiul frăţiei Phi Beta Kappa, Premiul Burr al Societăţii Geografice Naţionale şi Medalia Naţională pentru Ştiinţă.

A publicat peste 200 de articole în revistele Discover, Nature şi Geo.

Puterea agricultorului

Adolescent fiind, am petrecut vara lui 1956 în Montana, ca angajat sezonier al unui fermier în vârstă, Fred Hirschy. Născut în Elveţia, Fred ajunsese în sud-vestul Montanei încă înainte de a împlini 20 de ani, prin anii 1890, pentru a pune bazele uneia dintre primele ferme din regiune. La ora sosirii lui, o mare parte a populaţiei amerindiene de vânători-culegători încă mai trăia pe acel teritoriu.

Camarazii mei în ale lucrului la fermă erau în mare parte nişte albi duri, al căror limbaj includea un repertoriu excepţional de bogat de înjurături şi care munceau toată săptămâna pentru a-şi putea dedica weekendul cheltuirii integrale a salariului la barul local. Totuşi, printre lucrători se număra şi un indian din tribul Picioarelor negre, Levi, care se comporta foarte diferit de ceilalţi, fiind un tip politicos, gentil, responsabil, tot timpul treaz şi cu o vorbire foarte îngrijită. A fost primul indian în prezenţa căruia am petrecut mai multă vreme, ajungând în cele din urmă să îl admir.

De aceea am fost profund dezamăgit când, într-o duminică dimineaţă, Levi a apărut şi el beat criţă şi înjurând de mama focului, după o noapte de pileală. Dintre înjurăturile lui, una mi-a reţinut atenţia: "Al naibii să fii tu, Fred Hirschy, şi vaporu' care te-a adus din Elveţia!" Am înţeles atunci cum gândeau indienii despre ceea ce eu şi alţi copii albi învăţaserăm la şcoală că este eroica luare în stăpânire a vestului american. Familia lui Fred Hirschy era mândră de el, considerându-l unul dintre acei destoinici pionieri care au reuşit să-şi facă un rost în viaţă, în pofida condiţiilor excepţional de grele. Însă tribul de vânători şi războinici faimoşi din care se trăgea Levi fusese deposedat de pământuri de către fermierii albi imigranţi. Oare cum i-au învins fermierii pe faimoşii războinici?

În 3 iulie 1908 arheologii care făceau săpături la palatul minoic de la Phaistos, de pe insula Creta, au dat peste unul dintre cele mai remarcabile obiecte din istoria tehnologiei. La o primă vedere, părea neimpresionant: doar un disc mic, plat, nevopsit, din argilă arsă, de 16,5 centimetri în diametru. Examinarea atentă a arătat că ambele feţe erau acoperite cu o scriere care se sprijinea pe o linie curbă ce descria o spirală în sensul acelor de ceasornic, cu cinci spire le la marginea discului până în centrul lui. Un total de 241 de semne sau litere erau atent delimitate prin linii verticale în grupuri de câteva semne, constituind probabil cuvinte. Cel care scrisese trebuie să fi plănuit şi executat discul cu grijă, astfel încât să înceapă să scrie de la margine şi să umple tot spaţiul disponibil din lungul liniei spiralate, fără să rămână în lipsă de spaţiu când avea să ajungă la centru.

Încă de când a fost dezgropat, discul a constituit un mister pentru istoricii scrierii. Numărul de semne distincte (45) sugerează un silabar mai degrabă decât un alfabet, dar este încă nedescifrat, iar formele semnelor sunt deosebite de ale oricărui alt sistem de scriere cunoscut. Niciun alt fragment din această scriere nu s-a mai ivit ulterior, aşa că nici azi nu putem şti dacă reprezintă o scriere indigenă cretană sau un import străin în Creta.

Pentru istoricii tehnologiei, discul de la Phaistos este încă şi mai uluitor; data estimată a creării lui, 1700 î.Hr., îl face să fie de departe cel dintâi document tipărit din lume. În loc de a fi imprimate de mână, cum erau toate textele scrierii cu sisteme liniar A şi liniar B ale Cretei, semnele de pe disc au fost ştanţate în argila moale (care a fost apoi arsă în cuptor) cu ştampile care purtau protuberanţe de forma semnelor. Tipograful a avut, evident, un set de cel puţin 45 de ştampile, una pentru fiecare semn distinct care apare pe disc. Executarea acestor ştampile trebuie să fi presupus foarte multă muncă, şi desigur că nu au fost făcute numai pentru a tipări acest unic document. Oricine le va fi folosit, este de presupus că scria foarte mult. Cu aceste ştampile proprietarul lor putea face copii mult mai rapid şi mai bine executate decât dacă ar fi executat fiecare dintre complicatele semne ale scrierii la fiecare apariţie a acestora.

Discul de la Phaistos anticipează eforturile făcute de oameni mai apoi pentru tipărire; aceştia au folosit, în mod similar, semne decupate sau matriţe, dar le-au aplicat pe hârtie, cu tuş, nu în argilă, fără tuş. Oricum, aceste eforturi nu au apărut decât 2 500 de ani mai târziu în China şi 3 100 de ani mai târziu în Europa medievală. De ce nu a fost preţioasa tehnologie a discului larg adoptată în Creta sau în alte părţi ale Mediteranei antice? De ce a fost inventată metoda sa de tipărire în jurul anului 1700 î.Hr. în Creta şi nu la vreun alt moment în Mesopotamia, Mexic sau oricare alt centru de scriere antic? De ce a fost nevoie după aceea de mii de ani pentru a adăuga ideea de tuş şi pe cea a presei pentru a se ajunge la o tiparniţă? Discul constituie aşadar o încercare ameninţătoare pentru istorici. Dacă invenţiile sunt atât de excentrice şi impredictibile pe cât pare să sugereze discul, eforturile de a generaliza în privinţa istoriei tehnologiei ar putea fi sortite eşecului din pornire.

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura ALL. Traducere de Mircea Ştefancu şi Teodor Fleşeru