Studio 69/ de Liza Marklund

Liza Marklung, născută în 1962, este o jurnalistă şi romancieră suedeză. Cele mai multe dintre romanele sale poliţiste au drept personaj principal o ziaristă pe nume Annika Bergtzon. După romanele sale s-au făcut şi câteva filme de succes.
Editura Trei, care a mai publicat o carte de-a ei, revine cu acest roman, din care publicăm întâi chiar introducerea autoarei, foarte importantă pentru înţelegerea scrisului ei.

Suedia este o ţară mică şi ciudată aflată aproape de Polul Nord - scrie Liza Marklund. Numărul conaţionalilor mei e mai mic de nouă milioane. Avem unul dintre cele mai ridicate niveluri de trai pe planetă, speranţa noastră de viaţă este cea mai mare din lume, iar egalitatea între sexe este mai accentuată decât în orice altă ţară. Cu toate acestea, rata sinuciderilor e ridicată, impozitele sunt foarte mari, iar bărbaţii încă îşi bat nevestele cu regularitate.

Aceasta este ţara în care se desfăşoară acţiunea romanelor mele. E o societatea plină de contradicţii. E ciudată şi, în acelaşi timp, banală. Începând din 1932, Suedia a fost condusă aproape fără întrerupere de Partidul Muncitoresc Social Democrat. (În acest interval, liberalii şi conservatorii au fost la putere pe perioade scurte, care însumează doar nouă ani.) Drept care nu‑i de mirare că cei de la putere au căpătat o oarecare aroganţă. Social‑democraţii au început prin a modifica regulile puterii, iar în cele din urmă, au ajuns să facă unele noi, care să le servească interesele.

Una dintre aceste modificări a dus la înfiinţarea unei organizaţii de spionaj ilegale, numite Biroul de Informaţii (BI). Timp de câteva decenii, spionii de partid au activat atât în ţară, cât şi în străinătate. Zeci de mii de suedezi au fost înregistraţi şi catalogaţi drept "factori de risc pentru securitatea statului", ceea ce însemna că îşi puteau pierde slujbele şi dreptul de vot. În rândul crimelor pe care se pretindea că le‑ar fi săvârşit aceşti "factori de risc" intra şi parcarea maşinii prea aproape de locul anumitor întruniri politice.

Adevărul despre BI a fost dat la iveală în mai 1973 de către doi reporteri tineri, Jan Guillou şi Peter Bratt, care scriau pentru FiB, o mică revistă de opoziţie. Ambii jurnalişti au fost condamnaţi la câte un an de închisoare pentru articolul lor, devenind doi dintre foarte puţinii prizonieri politici din istoria modernă a Suediei. (Până la urmă, cei doi au ajuns bine: în prezent, Peter Bratt este reporter de investigaţie la Dagens Nyheter, cel mai mare şi mai prestigios cotidian suedez, iar Jan Guillou este preşedintele Clubului Editorilor Suedezi şi autor de bestselleruri. În plus, deţinem împreună editura Pirat, care este una dintre cele mai mari din întreaga Suedie. Ha‑ha!)

Tot ce se spune despre afacerea BI în acest roman este adevărat, cu excepţia finalului, care este fictiv. Dar Suedia este o ţară exportatoare de arme, aşa că cine ştie…? Ţara noastră este neutră din punct de vedere militar. Dat fiind că la vest se învecinează cu Danemarca şi Norvegia, două membre NATO, iar la est, cu Finlanda şi Uniunea Sovietică, multă vreme această opţiune a părut cea mai înţeleaptă. Deoarece în timpul Războiului Rece nu am avut niciun aliat, am fost nevoiţi să punem la punct o puternică defensivă militară. De asemenea, am fost obligaţi să punem la punct o performantă industrie militară, iar parlamentul nostru a fost de acord ca o mică parte din armamentul pe care îl producem să fie exportată sub controlul strict al statului.

În 1986, guvernul indian a încheiat cu compania suedeză Bofors un contract în valoare de 8,4 miliarde de coroane suedeze. Guvernul social‑democrat a avut un rol foarte important în perfectarea contractului, iar prim‑ministrul Olof Palme a discutat toate detaliile acestuia de‑a lungul mai multor întâlniri pe care le‑a avut cu prim‑miniştrii indieni Indira Gandhi şi, mai apoi, Rajiv Gandhi.

În cele din urmă, s‑a aflat că Bofors a obţinut contractul ca urmare a unor mite însumând 300 de milioane de coroane. În 1989, acest scandal a dominat campania electorală din India şi a făcut ca Rajiv Gandhi să‑şi piardă postul de prim‑ministru. (După perfectarea contractului, au murit mai multe persoane, ceea s‑ar putea să fie o simplă coincidenţă: Olof Palme a fost împuşcat în Stockholm pe data de 28 februarie 1986, Carl Algernon, care era se ocupa de controlul exportului de armament din Suedia, a fost omorât într‑un accident ciudat în metroul din Stockholm pe data de 15 ianuarie 1987, Cats Falck, o jurnalistă suedeză care investigase afacerea Bosfors, a fost găsită pe fundul oceanului în maşina ei, iar Rajiv Gandhi a fost asasinat în 1991.)

Rolul guvernului suedez în această poveste încă nu a fost elucidat pe deplin, deşi social‑democraţii au promis de nenumărate ori că or să‑şi "spele în public rufele murdare".

Încă aşteptăm să se ţină de cuvânt.

Societatea noastră este foarte ordonată, şi nu ne deranjează că suntem urmăriţi de Fratele cel Mare. La naştere, fiecărui cetăţean îi este atribuit un cod numeric personal. Acest număr te urmăreşte pretutindeni: conturi bancare, plata taxelor, facturile telefonice, înmatricularea maşinii, tranzacţii bursiere, cartea de muncă, şi aşa mai departe. Codurile tuturor suedezilor sunt publice (cu câteva excepţii, de care m‑am ocupat pe larg în romanul Paradis) şi pot fi obţinute de la Administraţiile Financiare. Cu ajutorul acestor coduri, poţi afla ce venituri are cineva, cât de bogat este, numele de fată al fostei soţii şi notele la matematică ale copiilor săi. Toate informaţiile şi documentele despre noi, suedezii de rând, sunt publice, dar la fel sunt şi cele despre oamenii aflaţi la putere - de la actele încheiate cu autorităţile publice, până la facturile şi chitanţele pe care ni le eliberează acestea. Oricine poate verifica toate cheltuielile efectuate de către liderii de sindicat, politicieni şi alte autorităţi.

Cu toate acestea, autorităţile trişează. În anii '90, s‑a descoperit că un şir nesfârşit de oameni aflaţi la putere mergeau pe banii contribuabililor la cazinouri, în cinematografe porno şi în vacanţe exotice. În iulie 1994, am descoperit o chitanţă de la o firmă de închiriat limuzine, din care reieşea că, în timpul alegerilor din 1991, Bjorn Rosengren, liderul unui cartel sindical uriaş, minţise în legătură cu vizita sa la un club porno. Rosenberg a trebuit să‑şi dea demisia, iar reprezentanţii cartelului n‑au ascuns că, din punctul lor de vedere, eu eram vinovată de întreaga tărăşenie.

Aceste întâmplări au reprezentat sursa de inspiraţie pentru romanul Studio 69. Spre marea mea surprindere, membrii cartelului în cauză m‑au ales "Autoarea anului" tocmai pentru această carte. Unde mai pui că lui Bjorn Rosengren i‑a mers bine după demisie: colegii săi de partid l‑au făcut guvernator al regiunii mele natale - Norrbotten -, iar în prezent este ministrul Industriei în guvernul social‑democrat.

Bineînţeles că neregulile acestea au fost aduse la cunoştinţa publicului de către mass‑media. Aproape nicăieri în lume nu se citesc mai multe ziare decât în Suedia, probabil pentru că, până la sfârşitul anilor '80, transmisiile radio şi TV neguvernamentale erau interzise: nu aveam decât două posturi de televiziune şi trei posturi de radio - toate administrate de stat. Buletinele de ştiri au fost dintotdeauna stricte, oficiale şi indiscutabile. Aşa că jurnalismul de investigaţie şi ştirile de senzaţie şi‑au găsit locul în tabloide.

În Suedia, acest gen de ziare amestecă seriosul şi frivolul într‑un mod pe care nu l‑am mai întâlnit nicăieri în lume: articolele de investigaţie stau alături de scandalurile cu celebrităţi. În plus, tabloidele au o adevărată relaţie de iubire‑ură cu cititorii lor - suedezilor le place să discute pe marginea lor, să le pună sub semnul întrebării, ba chiar să le înjure. În ultima vreme, a avut loc o dezbatere în jurul unui dependent de droguri cu probleme psihice care a fost condamnat pentru uciderea prim‑ministrului Olof Palme în anul 1986. Ulterior, a fost achitat de o curte de apel şi, în prezent, este un om liber. Iar în ultimii zece ani, a primit aproximativ un milion de coroane de la tabloide şi de la posturile de televiziune private pentru a acorda interviuri. În Suedia, această practică încă nu este acceptată şi a fost condamnată vehement de o anumită parte a publicului. Asasinarea lui Olof Palme nu a fost elucidată nici până în ziua de azi.

Vă urez o lectură captivantă şi meditativă. (Liza Marklund)

SÂMBĂTĂ, 28 IULIE

- În parcul Kronoberg e o fată moartă.

Era vocea epuizată a unui consumator de droguri. Poate amfetamine. Annika Bengtzon şi‑a luat ochii de pe ecran şi a bâjbâit după un pix prin harababura de pe biroul ei.

- De unde ştiţi? a întrebat ea, cu o doză cam mare de scepticism în glas.

- Pentru că stau lângă ea, ce dracu'!

Ultimele cuvinte au fost rostite în falset, aşa că Annika a îndepărtat receptorul de ureche.

- Bine. Cât de moartă? a continuat ea, dându‑şi seama că era o întrebare ridicolă.

- Căcat! Super‑moartă! Cât de mort poa' să fie un om?

Annika a aruncat o privire prin redacţie. Spike, redactorul de ştiri, vorbea la telefon. Anne Snapphane stătea la biroul din faţa ei şi îşi făcea vânt cu un carneţel, iar Pelle Oscarsson, redactorul foto, stătea şi el la birou, lucrând pe Macintosh‑ul său.

- Mda, aveţi dreptate, a zis ea, găsind un pix într‑o cană de cafea goală. A început să ia notiţe pe spatele unui comunicat de la agenţia de presă TT.

- Deci în parcul Kronoberg. Dar unde, mai exact?

- În spatele unei pietre de mormânt.

- În spatele unei pietre de mormânt?

Bărbatul de la celălalt capăt al firului a început să ţipe. Annika a tăcut preţ de câteva secunde. Nu ştia ce să mai zică. Numele oficial al liniei telefonice pe care cititorii o puteau folosi ca să vândă ponturi ziarului era "Linia Fierbinte", dar în redacţie toată lumea îi se spunea "Telefonul Ciudaţilor". Majoritatea celor care sunau erau ţicniţi sau indivizi care se ţineau de poante. Iar tipul de la telefon sigur făcea parte din prima categorie.

- Alo…? a zis Annika pe un ton plictisit.

Tipul şi‑a suflat nasul, a inspirat adânc de câteva ori şi i‑a povestit pe îndelete ce văzuse. Anne Snapphane se uita la ea de pe partea cealaltă a biroului.

- De unde ai atâta energie să răspunzi întruna la telefonul ăla? a întrebat‑o Anne după ce a pus receptorul în furcă.

Annika nu i‑a răspuns, ci şi‑a continuat însemnările.

- Dacă nu mănânc încă o îngheţată, mor. Vrei ceva de la bufet? a întrebat‑o Anne Snapphane, ridicându‑se în picioare.

- Mai întâi trebuie să verific ceva, i‑a zis Annika.

A luat receptorul în mână şi a format numărul de le urgenţe. Era adevărat. Cu patru minute în urmă, sunase cineva şi spusese că găsise un cadavru în apropiere de Kronobergsgatan.

Annika s‑a ridicat în picioare şi s‑a apropiat de biroul redactorului de ştiri, ţinând în mână foaia pe care îşi luase notiţe. Spike stătea cu picioarele pe birou şi încă vorbea la telefon. Annika s‑a postat în faţa lui, pretinzând să i se acorde atenţie. Redactorul de ştiri s‑a uitat la ea cu un aer plictisit.

- Cred că avem un caz de crimă. Victima e o tânără, a zis Annika, fluturându‑i în faţă comunicatul.

Spike a pus imediat receptorul în furcă, dând jos picioarele de pe birou.

- Ai aflat de la TT? a întrebat‑o el, pornindu‑şi computerul.

- Nu, de la Telefonul Ciudaţilor.

- Ai vreo confirmare?

- Cineva a sunat la urgenţe şi a zis că a găsit un cadavr.

Spike a aruncat o privire prin redacţie:

- Bun, ia să vedem cine e pe‑aici.

- E pontul meu, a zis Annika, punând mâinile în sân.

- Berit! a strigat Spike, ridicându‑se în picioare. Crima verii!

Berit Hamrin, una dintre reporterele mai în vârstă ale ziarului, şi‑a luat geanta şi s‑a apropiat de biroul lui Spike.

- Şi unde‑i Carl Wennergren? Azi nu lucrează?

- Nu, şi‑a luat liber, a zis Annika. Participă la o cursa nautică din jurul insulei Gotland. Dar e pontul meu, eu l‑am primit.

- Pelle, un fotograf! a strigat Spike în direcţia redactorului foto.

Acesta i‑a făcut cu mâna un semn de încuviinţare, apoi a strigat:

- Bertil Strand.

- Bine, a zis redactorul de ştiri, întorcându‑se către Annika: Ce avem până acuma?

Annika s‑a uitat peste însemnările ei dezordonate, dându‑şi seama dintr‑o dată cât de nervoasă era:

- O fată moartă în spatele unei pietre de mormânt din Cimitirul Evreiesc, adică în parcul Kronoberg din cartierul Kungsholmen.

- Dar asta nu înseamnă că e vorba de o crimă, nu?

- E goală şi a fost strangulată.

Spike i‑a aruncat Annikăi o privire scrutătoare:

- Şi vrei să te ocupi tu de cazul ăsta?

Annika a înghiţit în sec şi a încuviinţat din cap.

Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Trei, colecţia Fiction Connection. Traducere de Laurenţiu Damian.