Dogele şi schimnicul/ de Daniel Nicolescu

O frază simplă, dar plină de tâlc, din "Hoţul de orhidee": "Vorbeşte prea bine ca să spună adevărul" (o constatare a unui reporter, uluit de perfecţiunea discursului intervievatei sale). Cred că Dan Constantinescu a realizat, la un moment dat, că pictează prea bine, prea frumos, prea atractiv şi a început să-şi regândească stilul, ca să nu rişte să pară inautentic. Dacă e să ne luăm după mărturisirile artistului, cotitura s-a petrecut în scoica tainică a unei iluminări cvasimistice: "În 1990, am avut un vis, când o voce mi-a poruncit: «Pictează zidurile memoriei! Pictează zidurile memoriei!». M-a tulburat un pic această poruncă, deşi sunt un om extrem de orgolios, mi-am spus că trebuie să fiu smerit şi să respect această poruncă extrem de interesantă prin complexitatea ei."

Cunoscut ca pictor al oraşului dogilor (dar şi ca peisagist sau portretist în descendenţă Corneliu Baba, al cărui strălucit elev a fost), cu succes nu doar în ordinea prestigiului pe care i l-a conferit critica de specialitate, ci şi în aria pieţei de artă, Dan Constantinescu a început, credem, acest proces de tulburare a frumuseţii prea evidente prin a stinge "viaţa falnicei" Veneţii personale, renunţând, adică, la mirajul exotic al Ca' Pesaro, Ca' d'Oro şi al altor palazzi cu splendoarea amplificată de reflexul apelor Canalului, şi încercând să le restituie silueta spirituală, scheletul de lumină, urma vizuală lăsată pe faldurile unui giulgiu imaginar (foto 5). Cuvintele de ordine ale noii tendinţe au devenit ştergerea, învăluirea, încriptarea, regresia. Noile palate palide, austere cromatic, corectate de estompă până în pragul ilizibilului, au devenit portalul prin care se poate pătrunde dincolo de vizibil, într-o lume de esenţe pierdute. Categoricul, evidentul culorii şi autoritatea contururilor au fost spălate, cu energia restauratorului, spre a da la iveală linia ascunsă a duhului care le-a pecetluit venirea pe lume.

"Zidurile memoriei" (proiect plastic la care lucrează de 16 ani încoace) sunt noul testament al lui Dan Constantinescu. Repere de iconografie creştină, cu scenografii ample sau cu focalizări de tip portretistic, sunt aduse în orizontul de şovăială, de indecizie, de presimţire al frescei străvechi, descoperită sub adstraturi succesive. Atunci când nu inventează, pictorul scoate din memoria arhivelor icoane existente, cărora le adaugă timp şi o ceaţă melancolică.

O paranteză: anul acesta, pe la jumătatea lunii iulie, au fost descoperite în catacombele bisericii Santa Tecla, din Roma, cele mai vechi reprezentări cunoscute ale apostolilor (sfârşitul secolului IV d.Hr.). Experimentând o nouă tehnologie de eliminare prin laser a resturilor calcaroase şi pojghiţelor succesive de var, cercetătorii i-au văzut pe Petru, Pavel, Andrei şi Ioan ieşind la iveală, când nimeni nu se aştepta, pe tavanul unei micuţe camere funerare, în tonuri palide de ocru şi de roşu.

Întâmplarea mi-a revenit în memorie datorită actualei expoziţii bucureştene* a lui Dan Constantinescu. Acolo, la Roma, "descoperirea" se datora alungării varului. La pictorul nostru, în această suită de originale recompuneri, albul de var este adăugat; nu atât ca o iluzie de vechime, cât ca o simulare a opacităţilor pe care figurarea paleocreştină şi fibra creştinismului le-au avut de îndurat ca să ajungă până la noi.

O expoziţie importantă, poate cea mai densă pictural şi mai atent articulată ideatic pe care simezele bucureştene au găzduit-o în ultima vreme.

*) "Zidurile memoriei", Galeria Galateca, noiembrie-decembrie 2010

Dan Constantinescu s-a născut în iunie 1950, la Bucureşti. Absolvent al Institutului de Arte Plastice, promoţia 1973, clasa profesor Corneliu Baba. Membru UAP. A avut circa 25 de expoziţii personale, în ţară şi în străinătate.