Michel Houellebecq e prea mare pentru Salonul Goncourt!/ de Daniel Nicolescu

Aici a avut loc pe 31 octombrie 1914 prima reuniune a Academiei Goncourt, în restaurantul Drouant, în piaţa Gaillon din inima Parisului, nu departe de Opéra Garnier. De-atunci (adică de aproape un veac), la etajul întâi al localului, în ceea ce se numeşte Salonul Goncourt, cei zece academicieni iau masa, în fiecare primă zi de marţi a lunii (cu excepţia perioadei de vară). În octombrie şi la începutul lui noiembrie, întâlnirile de lucru sunt mai dese, pentru că există mai multe tururi de scrutin (selecţii succesive) în vederea decernării marelui premiu. Anul acesta, juriul (vezi foto 2, de la stânga la dreapta: Françoise Chandernagor, Tahar Ben Jelloun, Patrick Rambaud, Michel Tournier, Edmonde Charles-Roux, Robert Sabatier, Jorge Semprun, Françoise Mallet-Joris, Bernard Pivot, Didier Decoin) a avut în selecţia din 4 noiembrie (penultima) patru favoriţi: Virginie Despentes - "Apocalypse bébé", Mathias Enard - "Parle-leur de batailles, de rois et d'éléphants", Michel Houellebecq - "La carte et le territoire" şi Maylis de Kerangal - "Naissance d'un pont".

A câştigat, cum se ştie, Michel Houellebecq, cu 7 voturi contra 2, în condiţiile în care Michel Tournier a lipsit de la ultimul tur de scrutin. "În sfârşit, Michel Houellebecq", cum titra a doua zi după anunţarea rezultatului "Le Figaro". Acel "enfin" ca un oftat spune foarte multe despre lungul drum al romancierului către Goncourt.

În septembrie, nu i se dădeau mari şanse: Tahar Ben Jelloun publicase deja un articol foarte critic, în "La Repubblica", despre "La carte et le territoire", iar presa literară, punând cap la cap rumorile, începuse să acrediteze ideea că, din nou, va triumfa un moft, iar nu valoarea adevărată. Deşi până şi detractorii literaturii din Hexagon (vezi Donald Morrison, "Moartea culturii franceze") îl considerau pe Houellebecq ca fiind singurul romancier francez contemporan despre care s-a auzit câte ceva în străinătate, juriul Goncourt s-a încăpăţânat, în trei rânduri, să-i refuze laurii.

Prima oară s-a întâmplat în 1998, când, o bună perioadă, "Particulele elementare" au fost romanul favorit al juriului. Din senin, a fost retrogradat în coada clasamentului, iar pe ultima sută de metri s-a impus Paule Constant. În 2001, "Platforma" iese din joc încă de la început, din pricina, se pare, atentatelor din 11 septembrie şi aluziilor la integrismul islamic ale romanului. În 2005, un alt mare roman al său, "Posibilitatea unei insule", intră în arenă. Aşa cum îmi povestea, într-un interviu realizat la Bucureşti, Francois Weyergans, anarhicul, antieroul, nepăsătorul la onorurile acestei lumi Michel îşi plimba turbat câinele perfect sănătos prin Piaţa Gaillon, cu o nerăbdare stridentă, în ziua deliberării finale. Când a aflat rezultatul, i-a aruncat o privire ucigaşă lui Weyergans, cel care devenise, graţie romanului "Trois jours chez ma mère", noul laureat Goncourt. În acel an, Houellebecq a primit doar Interallié, în chip, dacă vreţi, de premiu de consolare.

După o asemenea suită de rateuri, era normal ca explozia de entuziasm a publicului să fie copleşitoare. Aşa că Salonul Goncourt a devenit prea mic pentru Michel Houellebecq şi pentru nebunia care s-a dezlănţuit. Primirea jurnaliştilor (şi a admiratorilor strecuraţi abuziv printre ei) ar fi trebuit să se petreacă mai degrabă pe un stadion. Bernard Pivot (unul dintre cei mai simpatici şi mai dezinvolţi membri ai juriului) chiar spunea că nici la meciul Paris Saint-Germain - Olympique Marseille, desfăşurat cu o seară înainte, nu fusese o asemenea zarvă şi rătăcire de emoţii umane.

Houellebecq a apărut la Drouant strecurându-se prin bucătăria restaurantului. În momentul când s-au auzit deschizându-se uşile liftului şi a fost a văzută apărând silueta romancierului, în loc să se dea la o parte, lumea s-a bulucit şi, printr-un efect de ventuză, toţi - laureaţi, curioşi şi ziarişti - s-au trezit aspiraţi în Salonul Goncourt. Asudat, onest şi neinspirat, Houellbecq a susurat că este, în sfârşit, fericit, şi că mulţumeşte Editurii Flammarion care l-a publicat. Deşi, dacă e să fim serioşi, recunoscătoare s-ar cădea să fie editura: de la ieşirea pe piaţă şi până acum, în noiembrie, s-au epuizat deja 200.000 de exemplare.

Ţinând seama de efectul de locomotivă pe care îl au premiile literare în Franţa (şi pe care îl vom analiza în următorul număr al Ziarului de Duminică), e foarte posibil ca "Harta şi teritoriul" să înregistreze, până în ianuarie 2011, un record de vânzări. Ca să nu mai pomenim de traducerile care vor începe să curgă. În martie, la Editura Polirom va apărea una dintre cele dintâi.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.