Opinie Vasile Iuga: Competitivitatea la români (episodul I)

Acum câţiva ani, o lăudabilă iniţiativă de marketing a unui mare producător de bere, un clip publicitar care viza conturarea unei imagini pozitive a României în străinătate (mult-discutatul brand de ţară), venea să suplinească lipsa de implicare a autorităţilor statului în această privinţă. Clipul încerca să demonstreze importanţa, sau mai degrabă relevanţa României la scară globală, folosind ceea ce în matematică se cheamă metoda reducerii la absurd, adică imaginând o lume lipsită de România şi de români. Ceea ce a rezultat de aici a fost în principal o înşiruire de realizări individuale ale unor personalităţi româneşti de anvergură mondială incontestabile (Eliade, Brâncuşi, Coandă, Paulescu etc). Când venea vorba însă de realizări colective contemporane, producătorii clipului remarcau faptul că limba română ar fi a doua limbă vorbită în cadrul companiei Microsoft. Nu cred să se fi făcut un recensământ în acest sens. Se ştie că la Microsoft lucrează câteva sute de IT-işti de origine română, însă cât anume reprezintă ei din cei 90.000 de angajaţi la nivel global ai Microsoft este greu de spus. Cert este că ne mândrim cu talentul deosebit al specialiştilor noştri în domeniul IT, după cum ne lăudăm an de an şi cu rezultatele excelente realizate de tinerii noştri la olimpiadele internaţionale de matematică, de informatică sau de fizică.

Recentul raport anual asupra competitivităţii realizat de prestigiosul International Institute of Management Development (IMD) din Lausanne, Elveţia, World Competitiveness Yearbook 2010, vine însă să pună sub semnul întrebării această confortabilă preconcepţie românească.

Acest raport analizează 58 de economii din întreaga lume sub aspectul competitivităţii, luând în calcul nu mai puţin de 327 de parametri, de la indicatori macroeconomici precum evoluţia Produsului Intern Brut, a ratei inflaţiei sau a balanţei de plăţi, la indicatori precum disponibilitatea resurselor naturale, rezultatele cercetării ştiinţifice evidenţiate în numărul de brevete de invenţii şi patente pe cap de locuitor. Pe lângă datele cantitative, studiul are şi o componentă calitativă rezultată dintr-un sondaj la care au răspuns aproximativ 4500 de manageri de top la nivel global.

Practic, acest studiu este cel mai util instrument de măsurare a competitivităţii naţiunilor, care pe lângă clasificarea propriu-zisă, analizează modul în care o naţiune îşi utilizează totalitatea resurselor si competenţelor pentru a îmbunătăţi nivelul de trai al populaţiei. Indicatorii măsuraţi sunt grupaţi în patru categorii care evaluează performanţa macroeconomică, eficienţa politicilor publice, a companiilor şi a infrastructurii, în sensul larg al termenului, inclusiv resursele umane.

Nu faptul că România se clasează pe locul 54 din 58 de state în ediţia din acest an a World Competitiveness Yearbook în ceea ce priveşte nivelul general de competitivitate a fost lucrul care m-a frapat, ci faptul că suntem pe ultimul loc în ceea ce priveşte disponibilitatea specialiştilor în IT. Dificultatea recrutării de personal IT calificat este recunoscută de toţi managerii de top din România. Aceasta duce la o problemă mult mai complexă, aceea a felului în care sistemul educaţional din România pregăteşte viitorii candidaţi de pe piaţa muncii. În timp ce înainte de 1989 tinerii se orientau cu precădere către facultăţile tehnice sau către cele de medicină, profesii socotite a da un grad mai ridicat de autonomie faţă de rigorilor sistemului comunist, după Revoluţie s-a trecut în extrema cealaltă. Facultăţile la modă au devenit cele de studii economice sau de drept, în vreme ce personalul excedentar cu calificări tehnice s-a confruntat fie cu spectrul şomajului şi al necesităţii recalificării, fie a fost pensionat anticipat la începutul anilor 90, transformând o problemă socială a prezentului de la acea dată (numărul mare de şomeri), într-o bombă cu ceas a viitorului (raportul nefiresc dintre populaţia dependentă şi cea activă). În plus, facultăţile din România scot pe bandă rulantă specialişti în limbi clasice, arheologi şi jurnalişti, într-un număr mult mai mare decât poate să absoarbă piaţa muncii. Şi atunci, talentul nativ pentru informatică nu mai este suficient, atâta vreme cât acesta nu este încadrat într-un sistem care să canalizeze tinerele talente către profesiile de care este nevoie. Paradoxal este că în prezent au început să ne lipsească inginerii şi medicii, iar nevoia de personal calificat în aceste domenii se va acutiza pe viitor pe măsură ce un număr din ce în ce mai mare de români vor căuta să valorifice oportunităţile oferite de piaţa europeană a muncii.

Iar alocarea numărului de locuri în cadrul facultăţilor din România nu este singura problemă cu care se confruntă sistemul educaţional. Mult mai îngrijorătoare este problema calităţii învăţământului superior şi nu numai. Se ştie că nicio universitate românească nu figurează între primele 500 de instituţii de învăţământ din lume. Tocmai de aceea sute şi mii de tineri optează în fiecare an pentru universităţile străine, iar puţini dintre aceştia sunt dispuşi să urmeze modelul înaintaşilor lor paşoptişti revenind în ţară şi folosindu-şi cunoştinţele dobândite în Occident pentru a ajuta la dezvoltarea ţării şi la trecerea acesteia din plin Ev Mediu în Epoca Modernă.

Prea des cufundaţi în războiul româno-român şi în gâlceava noastră cotidiană, ne preocupă doar câştigarea bătăliilor mărunte şi ignorăm că în cele din urmă riscăm că România să piardă războiul. Ori de câte ori comparaţiile internaţionale ne sunt defavorabile invocăm teoria conspiraţiei şi fatalitatea. Poate că ar trebui se ne privim mai des în oglindă pentru a înţelege cu realism ce suntem şi unde vrem să ajungem.

De aceea, îmi propun ca într-o serie de articole pornind de la World Competitiveness Yearbook să îmi exprim preocupările cu privire la starea actuală a României, din punct de vedere economic şi social. Am spus-o şi cu alte ocazii, actuala criză economică globală ar trebui percepută drept "Momentul Zero" pentru că ne dă prilejul să reaşezăm societatea şi economia românească după principii de creştere şi dezvoltare sustenabile. Primul lucru pe care ar trebui să-l acceptăm cu realism ar fi că în România actuala criză economică a fost prilejuită de criza financiară mondială, dar condiţiile pentru declanşarea acesteia erau deja manifeste în economie. Parafrazându-l pe Nicolae Bălcescu care spunea ca "Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei româneşti", am putea spune că recesiunea globală a fost ocazia crizei româneşti de a se manifesta pe deplin.

După cum am amintit în 2010 România se clasează pe locul 54 în ceea ce priveşte nivelul general de competitivitate. Ungaria a urcat trei locuri în clasament până pe poziţia 42, după ce în 2009 se clasase pe locul 45, Grecia a urcat şapte poziţii după ce a trecut la o reformă radicală a sistemului public, iar Polonia a urcat până pe poziţia 32 din 58 de economii analizate. La fel ca în urmă cu un an, Republica Cehă rămâne cea mai competitivă ţară din Europa Centrală şi de Est, clasându-se pe locul 29 în topul global. Constatam că statele vecine din regiunea noastră, cele cu care suntem comparaţi pe plan global, dar cu care suntem şi în competiţie pentru atragerea de investiţii, au întreprins reforme care au dus la sporirea competitivităţii lor pe plan mondial. Remarcam de asemenea ca regiunea CEE nu este omogenă, existând mari diferenţe între ţări.

Topul IMD rămâne dominat de dinamicele state asiatice, care ocupă primele două locuri în clasamentul global al competitivităţii, Singapore şi Hong-Kong devansând Statele Unite şi Elveţia, cel mai bine clasat stat european în acest top global.

Vasile Iuga este Country Managing Partner, PwC Romania