Mitsuru învaţă să zboare/ de Adina Creţu

Mitsuru deschisese prima oară ochii în bucătăria caldă şi luminoasă a familiei şi fusese salvat de insistenţele mezinei. Spre deosebire de fraţii săi, care-l mai vizitau ocazional la gard, el îşi petrecuse toată viaţa în confortul acestei case.

Îşi plimba zilele leneşe de pe o pernă pe alta. Lustruia cu mare conştiinciozitate canapeaua de piele din sufragerie şi trata cu maximă atenţie scaunul preferat al stăpânului casei. Pentru toate dăţile în care fusese alergat complet lipsit de eleganţă de Joseph, Mitsuru lăsa zilnic straie de blană pe scaunul acestuia, având grijă să nu rateze vreun colţişor din scaunul moale şi poros, ce înghiţea cu lăcomie părul de felină. Îşi aducea aminte, destul de des, de existenţa câinelui din curte, un ciclop salivar ce făcea mai multă umbră decât ar trebui, după cum îl descria, cu afecţiune, Mitsuru. Avea o memorie fantastică pentru lucrurile care-l sâcâiau pe Ciclop şi le practica plin de devotament.

Pe Mitsuru îl plictiseau toate gesturile enervant de repetitive ale stăpânilor. Le ştia pe dinafară ritualurile, mersul şi parfumurile. Intuia, deşi ar fi preferat să n-o facă, şi sensul lătraturilor dintre ei, le ghicea cu destulă exactitate reacţiile şi efectele pe care le generau.

Viaţa era în general plată pentru Mitsuru.

Când nici măcar religia sa, somnul, nu-l mai satisfăcea, îşi purta blana roşcată, impecabilă, în iarba din curte şi asculta nonsensurile debitate de fraţii săi la hotarul gardului. Afla atunci cele mai inutile informaţii despre strada lui, despre cartierul lui, despre oraşul, lumea şi galaxia lui. Poveşti despre păsări, un soi de fiinţe inferioare pe care fraţii săi le vânau, drame feline despre motani trădaţi şi gelozii, aventuri nemaipomenite ale pisicilor ce se încumetau să exploreze lumea ce aştepta la marginea cartierului şi câte şi mai câte. Toată hărmălaia asta despre lucruri lipsite de importanţă şi, după cum suspecta Mitsuru, de foarte multe ori mincinoase îl făceau să caşte cu grijă pentru mustăţile sale perfecte.

Şi totuşi... undeva în pavilionul urechilor sale pufoase răzbătea un mic ecou al poveştilor despre lumea de dincolo de gard. Undeva în pavilion se strângeau cuvintele-cheie, cuvintele care trezeau simţuri puse sub tăcere şi visuri cenzurate. Căscatul plictisit al lui Mitsuru era un camuflaj pentru scurtele oftaturi venite din conştientul său timid. Desigur nu se trăda cu nimic lumii din jur, primitivii aceia de fraţi nu aveau cum şi de ce să înţeleagă impulsurile sale rafinate. Aşa că atunci când se sătura de miorlăiturile lor se ridica alene, îşi îndrepta coada stufoasă şi mustăţile perfecte şi pornea în pas indiferent către confortul inert al casei.

Leneş, ca Mitsuru, s-a terminat şi vara. Mitsuru stătea mai mult la geamuri acum, tolănit pe câte un pervaz călduţ, şi se mira de culorile din curte. Ieşea ocazional şi, când nu-l vedea nimeni, dădea iama în câte o grămăjoară de frunze uscate. Îl amuza foşnetul lor şi iureşul de culori pe care-l stârnea: verde, galben, roşu, arămiu. Îl bucura şi faptul că astfel izbutea o mică răutate şi îi complica viaţa femeii de serviciu din casă. Dar cel mai greu i-a fost să recunoască adevăratul motiv pentru care risca să-şi murdărească blana într-un mod atât de nedemn: îşi crea o mică aventură.

Când a început să bată vântul şi să cadă apa din nori, au încetat şi vizitele fraţilor. Au dispărut treptat şi frunzele colorate. Iar într-o zi a plecat Ciclopul. Curios, Mitsuru a făcut un efort surprinzător pentru el şi a mers până în faţa cuştii, ocolind bălţile gri şi peticele de noroi în care-şi lăsaseră amprenta stăpânii. În cuşca Ciclopului nu mai era nimic. Rămăseseră doar mirosul de blană umedă şi un os neterminat.

Au urmat zile şi nopţi triste pentru Mitsuru. Simţea că universul, aşa cum şi-l modelase, sărăcea şi se micşora constant, fără să-i ceară cineva aprobarea. Nici în somn nu scăpa de micile sale angoase. Visa curţi fără garduri, pline de frunze colorate şi Ciclopi pe seama cărora se amuza superior. Dar cel mai des îi visa pe fraţii săi. Îşi imagina tot felul de străzi şi bulevarde pe care ei alergau fără griji şi restricţii, aventuri incredibile, labe şi mustăţi murdare care oftau cu mulţumire.

Într-o zi, pe la prânz, Mitsuru se trezi singur. Toţi cei ai casei erau plecaţi şi era înconjurat de o linişte de care se săturase. Trecu prin bucătărie, unde-l aştepta, ca de obicei, mâncarea. Nici nu se uită la ea, era sătul de acelaşi miros şi aceeaşi imagine a farfuriei sale. Vizită biroul şi aruncă o privire rece scaunului moale şi poros, se plimbă dezinteresat prin sufragerie şi se opri doar la pervazul dinspre stradă. Curtea era la fel de goală şi la fel de diferită de imaginile pe care le visa. De sub pervaz se ridica domol căldura caloriferului şi îi cuprindea lăbuţele curate. Mitsuru stătea cu mustăţile lipite de geam, toropit de căldură şi de tristeţea visurilor sale. Se uita cu jind la porumbelul rătăcit prin crengile pustii ale copacului şi încerca să găsească o explicaţie pentru lipsa propriilor sale aripi. Şi-apoi intui mişcarea lui finală.

La primul fâlfâit de aripi, Mitsuru se dezlipi de căldura geamului şi sări sprinten pe parchet. Când ajunse la uşă, porumbelul era încă deasupra curţii. Toţi muşchii neantrenaţi ai lui Mitsuru, toată agilitatea sa latentă izbucniră în urmărirea porumbelului. Ca niciodată, poarta era uitată deschisă. Curtea nu mai avea garduri, exact ca-n visul său. Mitsuru sări cu neatenţie prin toate bălţile gri, uitând complet de blana lui impecabilă şi înţelegând, pentru prima oară în viaţa lui plată, ce înseamnă libertatea fraţilor săi.

Dincolo de poarta casei îl aştepta un nou univers, universul grămăjoarelor de frunze ce nu dispar niciodată.
Şi Mitsuru dispăru, cu un salt fericit, în curtea lui fără garduri.