Vedere în timp de pe Podul Calicilor/de Emanuel Bădescu

Vechea arteră începea de la "Podul lui Hadîm" de pe Dâmbovicioara, în dreptul străzii Sf. Ilie, şi continua pe străzile Orfeu, Emigratului, Antim, Cazărmii, până la întretăierea cu străzile Constantin Moroiu şi Militari, loc numit în vechime "Gura Văii", de unde ieşea din oraş sub numele de "Drumul Mehedinţilor". Aici era inima mahalalei celor nevoiaşi, a calicilor. Documentele vorbesc de existenţa unui Puţ al Calicilor situat acolo şi marcat după secare cu o cruce de piatră, existentă încă în secolul trecut şi vizibilă în fotografia executată de Ludwig Angerer în 1855.

Paşnici în veacurile trecute, calicii se îndeletniceau cu cerşitul şi cărăuşia. "Erau cunoscuţi - arată Grigore Ionescu în cunoscutul său ghid al oraşului Bucureşti din 1938 - cu numele de botez, la care se adăuga infirmitatea, precum Simion Ciungu, Grigore Fulgeratu, Gavril Gură-puţină, Lisandru Capiul.... Mai mare peste ei şi ales dintre ei era cel din urmă de pe treapta dregătorilor vechi ai ţării".

Începând de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, aprecierile se schimbă radical. Ruinele Curţii Arse, din apropiere, arată Grigore Ionescu, "devin pentru o bună bucată de vreme, ca şi ale Curţii Vechi, cuiburile tâlharilor şi hoţilor, care au fost spaima negustorilor şi cărora bucureştenii le dăduseră numele de Crai de Curtea Veche şi Crai de Curtea Arsă". Calicii au dăinuit în această zonă până în preajma Primului Război Mondial, când evoluţia bruscă a oraşului i-a împins departe, în Ferentari.

În ciuda vechimii şi importanţei sale economice, vechiul Pod a fost sărac în obiective demne de interes. Curtea Nouă, mistuită de un incendiu în 22 decembrie 1812, la ora 5 dimineaţa, Schitul Maicilor, Mânăstirea Antim şi Palatul lui Nicolae Brâncoveanu i-au fost vecine. Singurul obiectiv demn de reţinut, din nefericire demolat în 1984, era Biserica Albă-Postăvari, despre care istoricul Nicolae Stoicescu afirmă în "Repertoriul bibliografic al monumentelor din Bucureşti" că "a fost construită de jupâniţa Caplea, soţia lui Ghiorma mare postelnic (care apare cu acest titlu în Divan între anii 1564 şi 1568). De această biserică se leagă legenda foarte cunoscută - pusă în circulaţie la sfârşitul secolului al XVII-lea - că, înainte de a fi dus în faţa călăului, Mihai Viteazul s-a rugat aici pentru a fi salvat de la moarte". Cam atât despre vechiul Pod....

Mult mai bogată este istoria noului Pod al Calicilor - denumit concomitent şi Podul Craiovei, iar din 1878 Calea Rahovei. Aşa cum figurează în planul din 1770, cel mai vechi document cartografic al Bucureştilor, el pornea chiar de la "poarta de sus" a Curţii Domneşti, poartă căreia Şerban Cantacuzino îi construise un turn semeţ, distrus de cutremurul din 31 mai 1738. Datorită respectivei construcţii, podul de peste Dâmboviţa s-a numit o vreme "Podul Turnului" sau "Podul de la Turn". În locul turnului prăbuşit s-a înălţat un foişor de lemn vopsit în roşu, care a servit şi ca foişor de foc. A durat până în 1799, când "a fost stricat" de marele ban Radu Golescu, care a clădit acolo Hanul Roşu, şi de Nicolae Trăsnea, epitropul Spitalului Sf. Pantelimon, care a construit alături de han "Baia Sf. Pantelimon". Ambele clădiri au fost dis¬truse de marele incendiu din martie 1847. Un alt Han Roşu a apărut peste drum, vecin cu Hanul - numit probabil în joacă - Verde, în care a locuit până în anul 1867 pictorul şi fotograful Carol Popp de Szathmari. În locul "Băii Sf. Pantelimon" s-a ridicat o construcţie care există şi astăzi şi care a adăpostit de-a lungul timpului cazinouri şi restaurante de oarecare faimă. Tot la începutul acestui drum, dar în partea vestică şi prin deceniul al optulea al veacului trecut, a fost clădit Hotelul Central, numit în anii interbelici Regina Maria.

Trecând Dâmboviţa pe unul dintre primele poduri de piatră ale Capitalei, se ajungea în Ostrov, cum se numea porţiunea destul de întinsă dintre Dâmboviţa şi Dâmbovicioara. Pe locul unde până nu demult a funcţionat Policlinica Spitalului Brâncovenesc, au existat o baie construia în 1614 şi, după demolarea ei,în anul I863, Piaţa "24 ianuarie", fotografiată de Szathmari şi desenată de Preziosi. Peste drum de această piaţă şi de biserica Domniţa Bălaşa se afla palatul marelui vornic Manu. Acolo au funcţionat între anii 1834-1885 Înalta Curte Judecătorească şi Curtea de Juraţi. În 1885 clădirea a fost demolată, împreună cu palatul vecin al lui Istrate Kreţzulescu, pentru construirea unui Palat de Justiţie pe măsura ambiţiilor lui Carol I şi demn de un Regat.

Cum se poate vedea într-o fotografie, însuşi Regele a fost cel care, în anul 1890, a pus piatra fundamentală a acestui important edificiu, realizat după planurile arhitectului francez Ballu. În ceea ce priveşte Biserica Domniţa Bălaşa, istoria se împleteşte cu legenda. Se spune că ar fi fost clădită mai întâi din lemn, de către Domnitorul Vlad Călugărul, în anul 1492, arsă de Sinan Paşa în 1595 şi apoi refăcută din zid în 1662 de către vornicul Nedelcu, din neamul Bălăcenilor. Dacă legenda conţine un sâmbure de adevăr, înseamnă că soţii Scarlat şi Bălaşa Lambrino au reclădit-o, fapt întâmplat în anul 1751, anul certificat de istorie. Pentru întreţinere, biserica a fost înzestrată cu numeroase moşii, prăvălii şi cu un han încă activ în epoca Regulamentară.

Totodată i s-a dat în grijă un azil şi o şcoală. Aici au învăţat Dimitrie Fotino, Dinicu Golescu, Ion şi Constantin Câmpineanu. Şcoala a căzut sub loviturile târnăcopului, pentru extinderea Aşezămintelor Brâncoveneşti. Biserica a avut un destin net mai fericit, deşi ameninţările cu dispariţia nu au ocolit-o. Numai în secolul al XIX-lea, ea a fost refăcută de trei ori "din temelie", un obicei străvechi de radiere a istoriei, specific doar pe meleagurile noastre. Prima dată în anul 1831, de către banul Grigore Brâncoveanu. A doua oară în 1842, de către văduva acestuia, Safta Brâncoveanu, ca urmare a cutremurului din 1838. A treia oară în 1881, pentru că, se pare, unele elemente gotice sâcâiau bunul simţ tradiţionalist.

Noul Edificiu, ridicat după planurile lui Alexandru Orăscu în 1885, a convenit din toate unghiurile de vedere. Şi astăzi a rămas singura supravieţuitoare din complexul de instituţii brâncoveneşti, demolate în anul 1985. Peste drum de Aşezămintele Brâncoveneşti se aflau în anul 1850 proprietăţile Goleştilor, o casă şi un han încăpător, Hanul Golescu, rebotezat în Hanul Garni şi, din 1863, în Hotel Niezescher, demolat în 1984. În apropiere se găsea Biserica Sf. Ilie-Rahova, care a fost deplasată în anul 1984 cu 49 m faţă de poziţia iniţială. A fost zidită de monahul Isaia Novăceanu în 1747, pe locul unei mai vechi ctitorii brâncoveneşti, lângă podul lui Hadîm.

Aici se sfârşesc obiectivele încărcate de istorie. De altfel această porţiune de drum, ce traversa Ostrovul şi se oprea puţin după biserica Sf. Ilie, se număra printre cele mai vechi artere ale Bucureştilor, numindu-se în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu "Podul Uliţii-celei-Mari care trece Dâmboviţa pă dinaintea Porţii Domneşti, pă din sus". Aşa cum am mai spus, vechiul Pod al Calicilor începea de la Podul lui Hadîm, adică unde sfârşea Uliţa-cea-Mare. Din acest punct şi până la începutul actualei Şosele a Alexandriei, pe noul Pod al Calicilor, au existat instituţii de învăţământ care trebuie cel puţin enumerate: Pensionatul Ionescu, Gimnaziul Matei Basarab, Şcoala Profesională de fete nr. 2, Liceul pentru băieţi "Lumina", Şcoala Normală Superioară, frecventată de marele învăţat Simion Mehedinţi şi care i-a avut ca directori pe Alexandru Odobescu şi pe dr. Constantin Istrati.

Un ecou al acestui focar de lumină poate fi socotit pentru zilele noastre Liceul "Mihai Eminescu". Mai sus, pe colţul făcut cu strada 11 iunie, dăinuieşte o casă boierească figurată în planul Borroczyn în dreptul numelui Fălcoianu. Cu 300 m mai sus se încheie istoria noului Pod al Calicilor şi a Căii Rahovei pe perioada 1770-1984. O sistematizare gândită în vremea lui Carol al-II-lea, dar reproiectată şi realizată în conformitate cu "indicaţiile preţioase" ale lui Nicolae Ceauşescu, a oprit definitiv istoria acestei străzi, sfâşiată cu lăcomie de blocuri monstruoase şi de bulevarde ciclopice. Nu mai rămânea de înfăptuit decât neantizarea: aceasta s-a petrecut în ziua când pe zidurile bătrâne au apărut plăcuţe cu numele marelui dirijor George Georgescu! Vechiului Pod al Calicilor i s-a dat astfel lovitura de moarte…

Pe deal, dincolo de viile contelui de Grammont - cam în afara oraşului până în 1893 -, cofetarul Dumitru Marinescu-Bragadiru a construit cea mai mare fabrică de bere din Regat şi un superb Cazinou. Acolo întâlnim suflul anului 1900, semnat - încă - de arhitecţi străini, A. Schucker şi Giulio Magni. În cazul Antrepozitelor Comunale vecine, patina timpului are un aer greoi, oarecum neplăcut. La fel şi piaţa amenajată probabil pe locul casei generalului Laptev, numită de câteva decenii Piaţa "George Coşbuc". Marea intersecţie de la Chirigiu, până în anul 1985 atât de vie, de pitorească, deşi duhnea a periferie, astăzi seamănă cu un maidan, deşi nu a fost pusă la pământ. În apropiere Biserica Bărbătescu-Vechi, stingheră între coloşi de beton lăsaţi în paragină, pare mai degrabă o machetă lipsită de viaţă şi de sacralitate. Demolările, aici nu lipsite de sens, şantierele părăsite, drumurile închise şi cele neterminate conferă acestei zone un aer lugubru, ca după bombardament. Ai fără să vrei sentimentul că te afli pe Podul Calicilor, pe cel mal nou Pod al Calicilor.

EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licenţiat în istorie la Universitatea Bucureşti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" şi la "Ziarul de Duminică". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti şi Imnurile naţionale la români. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii în România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucureştii în imagini în vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).