Tzig’n Jazz – o şansă culturală/ de Virgil Oprina

Atunci când părţile acceptă existenţa unui punct de întâlnire undeva la mijloc, se pot mişca din loc chiar şi munţi de prejudecăţi culturale. De ce anume muzicienii ţigani de origine română au făcut asta la Paris şi nu la Bucureşti este o întrebare al cărei răspuns merită căutat.

Acum trei ani - după ideea şi la iniţiativa lui Alin Predoi, un pianist român de origine romă -, a avut loc la Paris, la Teatrul Trianon, prima ediţie a unui festival care prin forţa mesajului său artistic s-a impus imediat atenţiei publicului. La Paris, locul în care viaţa nu este deloc roz, aceasta a fost o performanţă absolut remarcabilă, oferta artistică din zona muzicală de sorginte world music fiind una dintre cele mai bogate din Europa.

Şi, totuşi, ideea de a alătura şi de a mixa stilul improvizatoric lăutăresc cu cel jazzistic, chiar dacă nu este nouă, s-a dovedit a fi una de succes, datorită îmbinării originale cu stilul particular al muzicienilor ţigani din România. Anul acesta (chiar dacă doar forţat de împrejurări, pentru că Teatrul Trianon este în renovare), Tzig'n Jazz şi-a găsit, de fapt, locul. Este vorba despre sediul Ambasadei României la Paris, Palatul Béhague. Întâlnirea dintre personalitatea flamboaiantă a palatului, starea de mulţi ani deplorabilă a sălii de concert - altminteri un spaţiu artistic de un potenţial imens, situat nu departe de Turnul Eiffel - şi spiritul muzical eminamente aproximativ al festivalului reprezintă o şansă culturală care nu trebuie ratată în viitor.

Ediţiile viitoare ar trebui să se petreacă în acest spaţiu, fie complet renovat - momentan un vis pus în stare de conservare, cu o etichetă ce poartă întrebarea: cine dă banii: românii şi/sau francezii? -, fie măcar cosmetizat cu o idee scenografică şi de iluminare care să aducă din condei, cu cheltuieli mai mici, dar inteligente şi competente, lipsurile care şi-au pus din păcate amprenta pe ediţia din acest an.

Muzicienii ţigani, spre deosebire de o parte dintre conaţionalii lor, s-au adaptat foarte bine convenţiei sociale conform căreia pentru a primi trebuie mai întâi să dai. Şi nu oricum. Ci cu toată convingerea şi credinţa, de-a lungul întregii vieţi. Moştenind abilităţi native şi o zestre culturală care s-a îmbogăţit imens prin ceea ce cu mândrie ne aparţine şi le aparţine lor deopotrivă - anume folclorul românesc -, muzicienii de performanţă de etnie ţigănească uimesc prin modul unic în care reuşesc să "ardă" pe scenă oriunde în lume.

Pe ei, ca şi pe noi, îi poate supăra doar munca pe bani puţini sau necazurile celor dragi, nicicum faptul că sunt numiţi ţigani în loc de romi. Personal, m-am simţit mândru ca român pentru numele acestui festival, al cărui apostrof îl resimt doar ca pe un regret încă nemărturisit şi pe care îl subsumez unui dor pentru ceva ce nu există... dar pentru care merită să oftezi.

Şi la această a treia ediţie, alături de marii muzicieni cu dor de "idealul România", au venit mari muzicieni ai jazz-ului contemporan, precum acordeonistul Richard Galliano, violonistul Didier Lockwood, basistul Decebal Bădilă sau chitariştii Tchavolo Schmidt sau Angelo Debarre. Aceştia au fost găzduiţi din punct de vedere artistic de ţambaliştii Giani Lincan şi Marius Mihalache, pianistul Petrică Andrei, violonistul Costel Niţescu sau acordeonistul Emy Drăgoi, o generaţie de muzicieni tineri care va rămâne cu siguranţă în istoria genului lăutăresc, precum şi în aceea a Tzigan Jazz-ului.

S-au cântat, desigur, standarde de jazz, precum şi jazz manouche, dar cu adevărat interesant este faptul că stilul Tzigan Jazz este în plin proces de naştere. Este vorba despre căutări care se sprijină pe punctul de pornire - stilul lăutăresc din România - şi pe cel de destinaţie, care este idiomul de jazz în estetica sa nord-americană. Ele ar merita continuate, dar cum cel mai mare amor - chiar şi artistic, indiferent de gen - trece prin stomac, crearea oricărui nou prilej de a experimenta acest valoros filon de fuziune culturală nu poate fi decât binevenit. Un astfel de festival are loc deja la Paris. Un altul (sau măcar ca secţiune distinctă în cadrul altor festivaluri de jazz autohtone) ar merita să existe şi în România.

Oricum, atmosfera celei de a treia ediţii a Tzig'n Jazz-ului nu conţinea nici o urmă de politică. Ci doar bucuria unor regăsiri artistice.

VIRGIL OPRINA (n. 1964) lucrează ca operator imagine de televiziune din 1990 şi este jurnalist free-lancer de televiziune şi corespondent Thompson Reuters din 1996. Absolvent al Universităţii Naţionale de Muzică are de asemenea şi un master în muzicologie, fiind în prezent doctorand la aceeaşi facultate. Scrie critică muzicală din 1995 adunând sute de articole publicate în reviste sau secţiuni culturale ale cotidianelor din România, pe site-uri culturale, îmbinând activitatea publicistică şi de realizator de documentare, reportaje şi corespondenţe de televiziune, cu aceea de interpret de muzică contemporană sau blues.