Literatura română şi cercetările esoterice/ de Marius Vasileanu

Titlul de mai sus poate părea preţios, riscant, îndrăzneţ. Există însă ici-colea tentative de angajare în astfel de abordări. Bunăoară cărţile lui Vasile Lovinescu, dintre care se detaşează cele concentrate pe Mateiu Caragiale şi pe Ion Creangă. Să spunem însă că V. Lovinescu nu s-a bucurat încă de "binecuvântarea" lumii universitare decât rar. Faptul că a fost luat în serios totuşi de critici precum Eugen Simion, de cercetători precum Virgil Cândea sau Andrei Pleşu, ba chiar de monahi creştin ortodocşi precum profesorul Andrei Scrima nu este chiar de colea…

Periodic apar volume deloc lipsite de greutate academică referitoare la esoterismul unui Eliade, de pildă - vezi, mai nou, Marcello De Martino ("Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e i « non detti»" apărută la Editura Settimo Sigillo, 2008), care vine în siajul unei teze de doctorat şi al unei cărţi semnate de Marcel Tolcea ("Eliade, esotericul", Editura Mirton, Timişoara, 2002). De altfel, în România nu s-au făcut încă studii serioase pe acest domeniu. Despre esoterismul românesc însă s-a ţinut un curs universitar la prestigioasa École Pratique des Hautes Études, acum câţiva ani, curs datorat lui Radu Drăgan, care a avut şansa unui doctorat, tot acolo, sub îndrumarea cunoscutului profesor Antoine Faivre. Dar Radu Drăgan se referea strict la aşa-numita cultură scrisă (începând cu Cantemir şi încheind cu Mihai Vâlsan şi Vasile Lovinescu).

Dacă este să facem o panoramare, simţim nevoia să privim spre întreaga cultură română. Nu putem ignora artele vizuale, de pildă: pictorul Marcel Iancu, care a fost nu numai pasionat de cabală, dar chiar i-a declarat nu mai puţin celebrului Moshe Idel "Eu pictez cabală"…

Nimeni nu poate eluda domeniul muzicii contemporane româneşti, muzică foarte bine cotată pe plan internaţional, al cărei reprezentant de frunte a fost Ştefan Niculescu - despre preocupările sale de orientalistică se cunoaşte prea puţin deocamdată. Mai mediatizată a fost practica zen a inegalabilului Sergiu Celibidache - un adevărat "personaj" ale cărui teorii despre muzică sunt în mod vădit orientate spiritual. Revenind la literatură, Tristan Tzara, Benjamin Fundoianu au fost de asemenea pasionaţi de cercetările cabalistice. Dar - cine ar fi crezut? - şi Nae Ionescu. Pentru cei pasionaţi de creştinismul ortodox dintr-o perspectivă nonconformistă în sensul acestor rânduri, personalităţi precum Pr. Andrei Scrima sau Marcel Avramescu nu pot fi ocolite.

În această ordine, ne vom apropia acum de un autor deosebit de prolific: poetul George Virgil Stoenescu. Descins din aceeaşi familie reprezentată de un Cezar Baltag (care i-a fost părintele spiritual literar) sau de Ion Barbu, George Virgil Stoenescu produce cu oarecare discreţie tomuri întregi de rondeluri - splendid ilustrate de uriaşul grafician şi artist Mircia Dumitrescu. Ultima sa carte, intitulată - straniu - "Ex" (Ed. Univers Enciplopedic, 2010) beneficiază de un splendid "Cuvânt înainte" semnat de Fănuş Neagu, un al doilea naş literar al poetului, şi de o foarte amplă şi doctă prefaţă semnată de Horia-Roman Patapievici. Prezentul volum conţine 600 de rondeluri, are peste 800 de pagini (!) şi este ilustrat cu lucrările lui Hans Holbein cel Tânăr, fiind reprezentat, practic, întreg ciclul intitulat "Dansul Morţii" - sub ochiul de magistru al lui Mircia Dumitrescu.

Poet ajuns la deplina maturitate literară, cum remarcă Fănuş Neagu, George Virgil Stoenescu "Dă cu copita de inorog în praguri celeste" (p. VII). În realitate, tocmai fiindcă este unul dintre puţinii scriitori contemporani care vorbesc dinlăuntrul mai multor discipline arcane, George Virgil Stoenescu "mobilizează esteticul pentru a conjura o realitate în mod vădit trans-estetică" (p. XIX), observă Horia-Roman Patapievici. Tot el mai consideră că avem prin Virgil Stoenescu "cel mai întins exerciţiu de versificaţie în formă fixă din literatura română". Privind în anasamblu toate volumele poetului, continuă Patapievici, ne trezim în faţa unui munte de rime care, prin vastitatea sa, "schimbă însăşi natura rimei, aşa cum o piramidă schimbă natura blocurilor de piatră din care e făcută" (p. XX). Cu alte cuvinte, suntem în faţa unei adevărate construcţii rituale…

Pasionat de astrologie şi de tarot, poetul nu aşază nimic la întâmplare, dar aceasta nu înseamnă că liricul este primejduit. Efluviile magice rezultate din arta poetică altoită pe arta regală reuşesc să ne aducă în preajma unei construcţii uriaşe. De unde şi întrebarea firească: ce se află înlăuntrul acestei piramide? "În intenţia autorului, structura numerologică a construcţiei reflectă până la identitate vechea ordine a lumii, care, în zilele noastre, a devenit ordinea ascunsă a lumii vechi", arată Patapievici. De aici decurge îndrăzneaţa întreprindere de oglindire a arhitecturii numerologice a cosmosului prin vers, dar şi titlul cărţii: majoritatea oamenilor se situează astăzi, din păcate, în afara acestei ordini ascunse a lumii.

În acest caz, rolul poetului este cel de pontif, de înţelept. Sau, după cum se spune într-una din povestirile hasidice adunate de Martin Buber, "aşa cum o mână ţinută în faţa ochilor poate acoperi cel mai înalt munte, tot aşa mărunta noastră viaţă pământească împiedică privirea uriaşelor lumini şi taine de care universul este plin; iar cel care este în stare să înlăture obstacolul din faţa ochilor săi, aşa cum ai da o mână la o parte, acela vede marea strălucire a interiorităţii universale" (vezi "Povestirile Rabinului Nahman", Martin Buber, Ed. Hasefer, 1998, traducere şi Cuvânt înainte de Amelia Pavel, p. 39).

Există câteva simboluri obsedant repetitive în poezia lui George Virgil Stoenescu:

"Era pur şi simplu minunat în vis

Prin intermundii călătoream mereu

Purtat de albine repetam rebis

Pe urmele rătăcitorului iudeu"

Tema iudeului rătăcitor - interpretată aiurea drept antisemită: întâi că antisemitismul este un non-sens pentru orice creştin întreg la minte şi la suflet (atât Iisus cât şi primii săi discipoli au fost evrei!). În orice caz, în cartea de faţă, precum şi-n cele precedente, evreul rătăcitor este arhetipul unei altfel de nemuriri. Reprezintă principiul prin care corpul aspirantului va coagula o altfel de stare, devine "prea dur pentru secera morţii" (conform lui Valentin Tomberg, de care autorul nu este străin).

Apoi prezenţa albinei, un simbol deosebit de ofertant. Lacrimile zeului Ra (Soare) ajunse pe pământ erau tocmai albinele la egipteni, preotesele de la Eleusis şi Efes erau supranumite şi albine - iată tot atâtea motive atent cultivate de poet, el însuşi aflat înlăuntrul tainelor iniţiatice. În plus, albinele închid în ele înţelepciunea divină, rostea poetul Virgiliu acum peste 2000 de ani.

Acest "iulie şapte" revine de asemeni redundant şi este din perspectiva cheii noastre de lectură o expresie care însoţeşte iubita. Dar nu orice fel de iubită, ci jumătatea feminină a propriei interiorităţi în aşteptarea stării de androgin. Acest galop spre iulie şapte este galopul spre pasajul temporal salvator dincolo de care lumea aceasta îşi găseşte adevăratul său rost.

După necesare şi importante prefeţe făcute în volumele anterioare de critici de calibru precum Barbu Cioculescu, Eugen Negrici sau Daniel Cristea Enache, în prefaţa lui Horia-Roman Patapievici sunt desţelenite de această dată înţelesurile simbolice ale jocului de tarot. Două sunt cărţile de tarot care rezumă acest volum: cartea care simbolizează "Diavolul" şi cea care întruchipează "Îndrăgostitul", consideră Patapievici. Tensiunea acestui binom - ilustrată aproape în toate poemele - ajunge să atragă grave semnale de alarmă cu privire la lumea în care trăim:

"«Diavolul». Binele nu poate fi organizat, ci doar practicat. Tradiţia nu se poate instaura cu forţa binelui şi nici impune prin legi, oricât de bune ar fi. Tradiţia poate fi realizată prin trăire şi ratată prin instituţionalizare (…) «Îndrăgostitul». Fără discernământ, nu există ascensiune. Discernământul este făcut posibil de amintirea paradisului; în Paradis nu se poate ajunge prin discernământ" (p. XLI). Cu alte cuvinte ajungem din nou la vorba înţeleptului: singura modalitate de a lupta contra răului este progresul constant în bine…

Avem, în orice caz, de-a face cu o carte ale cărei sensuri sunt îndelung şlefuite, precum o face orice hermeneut creştin - punte între magie, gnoză şi mistică.

PS: În ceea ce priveşte ultima apariţie românească pe această temă: "Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române", scrisă de Radu Cernătescu (Ed. Cartea Românească, 2010), voi reveni curând.

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu"). Din 2007 este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi profesor de istoria religiilor în învăţământul preuniversitar. A ţinut cursuri şi seminarii de introducere în istoria şi antropologia religiilor la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu". A susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual -, producător şi realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-şef al revistei Adevărul literar şi artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea "În căutarea duminicii. Sacru şi profan în epoca foiletonistică" (Editura Paralela 45, 2008).