Sparring-partner-ul lui Mick Jagger dă lovitura solo

Cel căruia i se spunea "Maimuţa", Keith Richards (foto 1 şi 3), mi-l evocă, până la lehamite, pe Marian Nistor (domnul acela supraponderal de la formaţia românească Savoy). E la mijloc nu doar bentiţa de pe fruntea pleşuvită şi puţinul păr cănit, tot numai inele, ci şi aerul de om bătrân în spielhosen, care se agită în public, oarecum indecent, încercând să-şi facă uitată vârsta. Desigur, asemănările se opresc aici. Richards e unul dintre marii chitarişti ai lumii, o legendă vie, interpret şi compozitor al unuia dintre cele mai longevive, mai prolifice, mai audiate şi mai bine plasate în preferinţele specialiştilor grupuri rock ale planetei (Rolling Stones s-a înfiinţat în 1962, în 1990 vânduse 200 de milioane de discuri şi figura în poziţia a doua pe lista Billboard Hot 100, iar în revista Rolling Stone a cucerit locul 4 în topul celor mai mari nume rock ale tuturor timpurilor).

La începutul lunii noiembrie, Keith a încetat să facă ce ştia mai bine (adică să cânte şi să se prefacă tânăr) şi a prilejuit unul dintre cele mai importante evenimente editoriale ale anului, publicându-şi autobiografia intitulată "Life" (foto 2). La trei zile de la apariţia ediţiei în limba engleză (trebuie menţionat că, la doar o săptămână distanţă, a urmat cea în franceză), cărţoiul de 550 de pagini (Richards nu ştie, în niciun domeniu, să umble cu jumătăţi de măsură) figura în fruntea listei de vânzări de pe Amazon, atât în SUA, cât şi în Marea Britanie. Cu o săptămână înainte, "The Times" reproducea în foileton importante pasaje din carte.

Deşi a scris volumul împreună cu prietenul său James Fox (ceea ce, ştim bine, înseamnă că Fox a scris-o, iar, el, în cel mai bun caz, a dat bunul de tipar), Richards declară că "nu a făcut în viaţa lui ceva atât de dificil", şi că "ar fi preferat, în schimb, să înregistreze zece albume". Bun, şi atunci de ce s-a mai chinuit atât? Pentru că a fost toată viaţa sparring-partner-ul lui Mick Jagger, omul numărul 2, personajul cu jumătate de faţă ascunsă, şi-a dorit ca, măcar la 68 de ani (pe care-i va împlini pe 18 decembrie), să iasă din umbra eternului său companion de muncă şi viaţă şi să-i arunce, tocmai lui, gloriei planetare, nişte umbre tenace pe chip. Lipsa de concesii a amintirilor îi priveşte de fapt pe toţii tovarăşii de grup, inclusiv pe devreme dispărutul, în 1969, Brian Jones (un subiect tabu, de altfel, printre fanii Stones-ilor), care, aflăm acum, îşi bătea cu sadică violenţă iubitele şi suferea de o intratabilă manie a grandorii.

Mic de stat, clăpăug, tânărul nostru avea să fie numit, în băşcălie, de către prieteni, "Little Richards" sau "Maimuţa". La 15 ani şi-a procurat prima ghitară, cu corzi de nailon, a devenit apoi boyscout, rocker debutant, vedetă uimită de propriul său succes devorator, dependent de heroină şi de alcool, veteran sastisit al turneelor cu Rolling Stones. Cartea începe cu arestarea sa în Arkansas, în 1975, pentru posesie de droguri. Judecătorul îl eliberează, după ce îi confiscă cuţitul de vânătoare şi după ce "se trage în poză" cu deja celebrul muzician. Urmează numeroase alte arestări, nu toate terminate la fel de vesel, dar, majoritatea, operate pentru deţinere de stupefiante (unul dintre filoanele importante ale cărţii este tocmai ieşirea din dependenţă faţă de droguri) şi, peste toate, duelul veşnic cu Mick, puştiul pe care l-a cunoscut la 19 ani şi de care nu s-a despărţit nici până astăzi, în ciuda egoismului, arivismului, necinstei şi identităţii sale sexuale incerte. Desigur, poveştile legate de el vor face deliciul multor amatori de picanterii. Keith a încetat să-l înţeleagă pe Mick Jagger acum treizeci de ani, dar mărturiseşte că a nutrit constant o profundă afecţiune faţă de John Lennon, superbul frate de pierzanie, care nu i-a ieşit niciodată din casă, altfel "decât la orizontală".

Interesantă, însă, peste toate, rămâne patima lui Richards pentru muzică şi felul în care îşi descrie raporturile amoroase cu ea. Aşteptată nu doar ca o carte de scandal, ci şi ca un Graal al muzicii rock, "Life" are un capitol, intitulat "Keef's Guitar Workshop", cu care rockerii fără frontiere vor dormi sub pernă şi care destăinuie secretele celor mai faimoase riff-uri din istoria rock-ului. Poate că, de fapt, ar trebui să ne oprim cu toţii aici. Şi să aşteptăm turneul de la anul al Stones-ilor, când Charile Watts (bateristul grupului) va fi trecut de 70 de ani şi când toţi membrii vor părea, desigur, cei mai buni prieteni din lume.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.