Turism interior/ de Alex Goldiş

Devine evident, acum, odată cu apariţia celui de-al doilea roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari, că prozatorul se detaşează complet de colegii de generaţie prin încrederea necondiţionată în forţele literaturii. Atât poeţii afirmaţi în jurul anului 2000, cât şi confraţii egoficţionari din proză s-au străduit să ne convingă că practicile lor nu prea au nimic de a face cu literatura, ci cu experienţa în sens larg, şi că a fi etichetat drept scriitor poate trece dintr-o dată drept un lucru ruşinos. În schimb, cărţile lui Mălaicu-Hondrari sunt, toate, pledoarii mai mult sau mai puţin mascate pentru capacitatea poeziei de a scurtcircuita biografia.

A nu se înţelege de aici că un ton emfatic-livresc pune stăpânire pe imaginarul prozatorului. Dimpotrivă. Frapantă încă de la primele rânduri ale "Apropierii" (Cartea Românească, 2010), e scriitura albă, aproape pragmatică, fără nicio alunecare stilistică. Confesiunile celor cinci protagonişti ai romanului, alcătuit mozaical, nu păcătuiesc nici prin hiperstilizare, nici prin supralicitarea introspecţiei, aşa cum ne-am aştepta de la o proză literaturizantă prin excelenţă. Livrescul e în întregime situaţional, în măsura în care literatura modelează nu atât interiorul personajelor, cât mai ales acţiunile lor exterioare. Grupul de prieteni de la Bistriţa (Adrian Petru Constantin, Florin Roman alias The Great, Dan Parfenie şi Lidia-Stăpâniţa), dar şi confraţii din Spania (Maria, Vanessa, Rafael sau Myriam), îşi trăiesc viaţa de zi cu zi într-o stare de permanentă euforie poetică. O euforie cu atât mai surprinzătoare cu cât ea se construieşte în relieful detaliilor realiste sau a desfăşurării ferm cronologice - sacadate doar de întretăierea planurilor - a romanului. Căci, deşi nu par să facă nimic ieşit din comun (în afară de senzaţionalismul traficului cu parfumuri din Spania, toate acţiunile sunt banale), aproape fiecare personaj acţionează după o logică inefabilă.

Însăşi trama centrală a romanului rezidă în hotărârea cât se poate de romantică a celor trei prieteni poeţi de a-şi pierde urma, timp de cinci ani, în lumea largă. Adrian Petru Constantin pleacă la muncă în Spania, Florin Roman toacă burse la Berlin, iar Dan Parfenie, deşi nu intră în joc, e nevoit să rămână singur în România din cauza problemelor cu "căpicul". Permanenta alternare a cadrului, de la o Românie boemă în care legea o fac festivalurile de poezie şi nopţile de meditaţie colectivă, o Spanie toridă unde iubirile interzise nu pot fi egalate decât de fervoarea afacerilor ilegale, până la un Berlin îngheţat, dar intim şi cochet, dă romanului un exotism aparte. Deşi "Apropierea" poate fi privit şi ca o excelentă colecţie de vederi, peisajele prin care se perindă eroii lui Marin Mălaicu-Hondrari nu sunt cadre indiferente, ci catalizatori ai stărilor sufleteşti extreme. Romantismul atât de pregnant al romanului, care poate plăcea în aceeaşi măsură "literaţilor" şi amatorilor de vaporoase poveşti de dragoste, rezidă în fuziunea aproape totală a personajelor cu mediul. Navetişti permanenţi ai poeziei şi ai literaturii (iubirea imposibilă a lui Petru pentru Maria, o femeie căsătorită, se desfăşoară exclusiv pe traseul vaporului de lux în care aceasta cântă, Dana pendulează între Cordoba şi Berlin, angajată în două iubiri egal de himerice), eroii lui Marin Mălaicu-Hondrari îşi schimbă configuraţia sufletească odată cu fiecare loc vizitat. Singura forţă care-i apropie pe aceşti pe aceşti neobosiţi practicanţi ai turismului interior e poezia însăşi.

Din acest punct de vedere, romanul ar fi putut deveni, într-adevăr, tezist. Căci toate drumurile, oricât de întortocheate şi de deviate, duc, în cartea lui Marin Mălaicu-Hondrari la literatură. Ea singură, într-o lume pândită de hazard, reprezintă spaţiul coincidenţelor absolute şi mobilul întâlnirilor privilegiate dintre protagonişti. Fiecare relaţie are un moment fondator strict literar. Petru o cunoaşte pe misterioasa Vanessa, o bisexuală cultivată dar angajată în afaceri necurate, prin intermediul unei cărţi de Cortazar. La rândul ei, Vanessa e legată de frumoasa Myriam atât printr-o relaţie erotică intensă, cât şi prin experienţa cenaclurilor argentiniene sau spaniole. Ca să nu mai vorbim de faptul că Dana se îndrăgosteşte fatal de Florin Roman prin intermediul cărţii lui, sau că relaţia dintre Petru şi Maria se consumă la adăpostul poemelor lui Rimbaud. În cele mai frumoase pagini din roman, cei doi îşi restrâng pasiunea convulsivă pe măsura dărâmării câte unui etaj dintr-un vapor părăsit. Pe ritmul rimbaldienelor Corabia beată şi Marină, iubirea ia sfârşit atunci când nu mai rămâne neatinsă nicio o aripă a construcţiei: "Am strâns puţinele lucruri cu care veniserăm şi înainte de lăsatul serii carele de-argint şi de-aramă prorele de oţel şi de argint bat spuma am coborât pe chei şi ne-am îndreptat cu paşi mici spre oraş ridică tulpinile de mărăcini curenţii câmpiei într-o tăcere de moarte, mutând din când în când bagajul dintr-o mână în cealaltă şi făgaşele imense ale refluxului curg circular către est potrivindu-ne paşii ca să mergem în acelaşi ritm, paşi tot mai micuţi, tot mai lenţi pe măsură ce ne îndepărtam de şantierul naval spre stâlpii pădurii spre trunchiurile digului pe măsură ce ne apropiam de autogară, pe măsură ce mă uitam tot mai resemnat la Maria, fără să ştiu când aveam să o revăd ce-n unghi e izbit de vâltori de lumină".

Toate aceste coincidenţe strict literare nu devin, însă, supărătoare tocmai pentru că prozatorul ştie să nu le suprasolicite semnificaţiile. Nu de o metafizică emfatică a literaturii e vorba în romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari, ci de o viziune secularizată a ei. Fiecare secvenţă pare o mică pildă, cât se poate de nedidactică, despre modurile în care literatura poate înfrumuseţa praxis-ul vieţii. Ceea ce "Apropierea" pierde la nivelul profunzimii concepţiei şi a construcţiei - toate personajele sunt identic populate interior - poate fi contabilizat drept un câştig din punct de vedere al firescului abordării: căci, dacă stăm să ne gândim bine, puţine romane mai neprogramatice s-au scris la noi, de la optzecişti încoace, despre relaţia tensionată dintre literatură şi viaţă.

De luat neapărat în vacanţă acest roman frumos ca o briză uşoară de vară.

Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.