Fata cu picioare de sticlă/ de Ali Shaw

În basme şi mituri metamorfozele sunt omniprezente. Midas transformă tot ce atinge în aur, Arachne devine păianjen şi, de ce nu, prinţul îşi leapădă pielea de broască. Toate acestea ne duc cu gândul la o temere permanentă a existenţei umane: azi e urmat de mâine, viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, e temporară, prizonieră a schimbărilor nemiloase. O combinaţie de basm, fantezie şi realism psihologic, romanul de debut al lui Ali Shaw preia această temă şi o transpune într-un peisaj mohorât, monocrom, care îşi găseşte inspiraţia în miturile nordice. În arhipelagul St. Hauda's Land se petrec lucruri neobişnuite. Ceaţa dezintegrează orizontul în straturi nemişcate de aer, stânci ameninţătoare îţi întorc privirea, în mlaştini nesfârşite zboară vite cu aripi de ţuture şi se ascund secrete întunecate, o creatură transformă totul în alb dintr-o singură privire, meduzele se refugiază în golfuri pentru a muri, iar Ida MacLaird se transformă treptat într-o statuie de sticlă. Căutarea unui leac pentru această boală neobişnuită îi oferă Idei întâlnirea cu bărbatul pe care îl va iubi până la moarte: Midas Crook, un singuratic, un inadaptat care caută să fotografieze raza de lumină perfectă. În timp ce Ida acceptă cu resemnare metamorfoza în sticlă, Midas, la rândul lui, trece printr-o metamorfoză cu mult mai dureroasă: aceea de a redeveni om. O poveste melancolică, ai cărei eroi se definesc prin deciziile şi indeciziile trecutului lor, iar iminenţa morţii pare aproape tangibilă.

Romanul de debut al scriitorului britanic Ali Shaw a fost foarte bine primit atât de public, cât şi de critică. În toamna anului 2010 a obţinut premiul Desmond Elliot, după ce a fost nominalizat pe listele multor premii britanice prestigioase: Costa First Novel Award, Guardian First Book Award, Dylan Thomas Prize, William L. Crawford Fantasy Award.

"O creaţie fantastică... Doar o inimă de gheaţă ar rămâne rece!" New York Times Book Review "Fiecare personaj din acest roman tânjeşte după o dragoste care pare imposibilă." Washington Post . "Fata cu picioare de sticlă nu este numai o poveste de dragoste despre doi oameni care se îndrăgostesc, este o poveste despre dragostea însăşi: despre puterea ei, despre limitele şi consecinţele ei..." The Boston Globe . "Ali Shaw are un dar incredibil de a povesti şi o mare pasiune pentru cuvinte. Descrierile sale sunt poetice şi originale..." The Washington Times. "O poveste magică despre destin şi resemnare." The Guardian

Ali Shaw s-a născut în 1982 şi a crescut într-un orăşel din Dorset. A urmat cursuri de literatură engleză şi creative writing la Lancaster University şi a apoi a fost bibliotecar la Oxford's Bodleian Library. În prezent, el lucrează la al doilea roman al său.

Capitolul 1

În iarna aceea, ziarele vorbeau despre un aisberg de forma unui galion, plutind cu un scârţâit maiestuos dealungul ţarmului insulei St. Hauda's Land, despre un porc musinator care îi îndruma pe cei rataciţi pe stâncile abrupte de dincolo de Lomdendol Tor, despre un ornitolog consternat, care numarase cinci ciori albinoase într-un stol de o suta. Însa Midas Crook nu

citea ziarele, ci doar se uita la fotografii. În iarna aceea, Midas vazuse fotografii peste tot. Bântuiau prin paduri si pândeau la capatul strazilor pustii. Erau atât de multe, încât, în timp ce se pregatea sa prinda una, o alta îi intra în vizor si, în timp ce o urmarea, o a treia îi aparea în faţa ochilor.

Într-o zi, pe la jumatatea lui decembrie, vânase fotografiile până într-o parte a padurii de lânga Ettinsford. Era o dupa-amiaza târzie, ale carei ultime raze de lumina se strecurau printre

copaci, rotindu-se pe pamânt ca niste proiectoare. Se abatu din drum urmarind o astfel de raza. Crengi rupte îi trosneau sub pantofi. O pasare se tânguia, saltând printre frunze. Deasupra lui, ramurile se leganau si se loveau una de cealalta, fragmentând raza ratacitoare. Îsi continua urmarirea îndeaproape, pasind pe urma dârelor de umbre.

Tatal lui îi povestise cândva o legenda: pe cararile napadite de buruieni, calatorii singuratici zareau o lumina cu aspect omenesc, cutreierând printre copaci sau înotând în lacuri linistite. Apoi ceva anume, un impuls launtric, îl facea pe calator sa se napusteasca în padurea labirintica sau în apa adânca, în cautarea fasciculului de lumina. Când reuseau sal înhaţe, prindea forma. Câteodata devenea o ţoare cu petale fosforescente. Alteori se transforma

Într-o pasare scânteietoare, ale carei pene de la coada aruncau taciuni aprinsi. Alte daţi capata forma umana, iar ei credeau ca vad, în spatele unei aureole ca un val, trasaturile unei persoane

iubite, de mult pierdute. Însa întotdeauna lumina devenea din ce în ce mai puternica, pâna când, într-o clipita, îi orbea. Tatal lui Midas nici ca trebuise sa mai explice ce se întâmpla cu ei dupa aceea. Singuri si pierduţi în frigul din padure.

Erau baliverne, desigur, la fel ca toate povestile tatalui sau. Însa lumina era magica, însuţeţea pamântul mohorât. O raza atârna pe trunchiul unui copac, albindu-i scoarţa galbuie si crapata. Ispitit, Midas se apropie de ea si îi facu o poza înainte de a se scufunda înapoi în pamântul argilos. Arunca o privire scurta pe ecranul aparatului, care-i promise o fotografie reusita,

însa era nerabdator sa mai faca una. O alta raza lumina ilicele si macesii din faţa lui. Boabele devenira de un rosu aprins, iar frunzele, atât de verzi încât pareau otravitoare. O fotografie si

tabarî pe o alta, care se strecura prin desis. Aceasta prinse viteza, în timp ce Midas se împiedica de radacini si îsi zgâria gleznele în tufele de maracini. O urmari pâna la marginea padurii, iar mai apoi pe câmp, unde tufele coborau în panta, îndepartându-se de el înspre un râu. Ciorile se roteau întrun vazduh de culoarea zdrenţelor slinoase. O apa cei ramânea ascunsa ochiului bolborosea în apropiere, scurgându-se într-o mlastina întunecata, la poalele povârnisului. Raza de lumina ţutura ca o panglica de aur deasupra apei. Se arunca pe panta pentru a o prinde, iar picioarele îi alunecara pe pamântul noroios, si aerul rece îi perfora plamânii în timp ce se opintea pe ultima porţiune de drum înspre mal. O fâsie de gheaţa dantelata acoperea apa si împiedica orice reţexie, asa ca tot ce putu vedea fu întuneric.

Raza disparuse. Norii se unisera prea rapid. Gâfâia, cu capul dat pe spate si cu mâinile odihninduise pe genunchi. Respiraţia îi plutea în aer.

- Esti bine?

Se întoarse si simţi cum piciorul îi aluneca pe un bulgare de pamânt. Cazu în faţa si se ridica împleticindu-se, cu mâinile murdare si cu pete de noroi rece pe genunchi. O fata sedea

graţios pe o piatra neteda. Nu stia cum se facea, dar nu o observase pâna atunci. Parea desprinsa dintr-un film din anii '50.

Pielea si parul blond aveau nuanţe atât de pale, încât pareau monocrome. Haina lunga îi era strânsa în jurul brâului cu o curea de stofa. Era, probabil, cu câţiva ani mai tânara decât el, sa fi avut vreo douazeci, douazeci si un pic de ani, si purta o palarie alba cu manusi asortate.

- Îmi pare rau daca te-am luat prin surprindere, spuse ea.

Irisii de un gri metalic erau cea mai izbitoare trasatura a ei. Buzele pareau o completare, iar obrajii, supţi. Însa ochii ei… Îsi dadu seama ca se pierdea în ei, asa ca îsi întoarse repede

privirea. Se uita înspre lac, sperând sa vada lumina. De cealalta parte a apei se întindea un câmp împrejmuit de un gard ţeapan de sârma ghimpata. Aici sedea un berbec miţos cu coarne de amonit si privea în gol cu ochii larg deschisi. Dincolo de el începeau din nou padurile si nu era nici urma de casa sau de ferma pe lânga câmpul berbecului. Nu era nici urma de lumina.

- Sigur esti bine? Ai pierdut ceva?

- Lumina.

Se întoarse catre fata, întrebându-se daca nu cumva o vazuse ea din întâmplare. Era pe piatra de lânga ea, radiind dintr-o gaura din nori.

- Ssss!

Potrivi imaginea timp de o fracţiune de secunda, dupa care facu poza.

- Ce faci?

Cerceta imaginea de pe ecranul aparatului. Totul îi spunea ca facuse o fotografie reusita. Jumatate din piatra pe care statea fata era cufundata în umbra bifurcata a unui copac, cealalta

jumatate se transformase într-o bucata de chihlimbar luminos.

Dar… Daca se uita mai atent, observa ca o daduse în bara cu compoziţia, caci îi taiase vârful cizmelor. Se apleca mai aproape de ecran. Nici nu era de mirare ca gresise, caci picioarele fetei stateau frumos lipite unul de celalalt într-o pereche de cizme cu câteva numere mai mari. Erau acoperite cu sireturi si cu catarame de parca ar fi fost o camasa de forţa. În poala avea

un baston.

- Sunt înca aici, stii.

Îsi ridica înfiorat privirea.

- Si te-am întrebat ce faci.

- Ce?

- Esti fotograf?

- Da.

- Profesionist?

- Nu.

- Amator?

Se încrunta.

- Somer?

Dadu din mâini cu miscari imprecise. Întrebarile astea complicate îl îngrijorau de cele mai multe ori. Ceea ce alţii nu puteau sa înţeleaga era ca fotografia nu era o slujba, un hobby

sau o obsesie; era, pur si simplu, la fel de vitala pentru felul în care înţelegea el lumea precum efectul luminii care îi inunda retina.

- Ma descurc, mormai el, cu fotografia.

Ea ridica o sprânceana.

- E nepoliticos sa fotografiezi pe cineva fara sa îi ceri permisiunea. Nu tuturor le place o asemenea experienţa.

Berbecul gemu pe câmpul lui.

- Oricum, pot s-o vad? Fotografia pe care mi-ai facut-o? continua ea.

Midas îi întinse timid aparatul, înclinându-l usor în direcţia ei.

- De fapt, explica el, aaa, nu e o fotografie cu tine. Daca ar fi fost, as fi încadrat-o

altfel. Nu as fi taiat vârful, hmm, cizmelor tale. Si as fi cerut voie.

- Atunci ce ai fotografiat?

Midas ridica din umeri.

- Ai putea spune ca lumina.

- Pot sa ma uit mai atent?

Înainte de a avea ocazia sa si dea seama cum sa formuleze o fraza prin care sa-i spuna nu, nu chiar, de fapt, nu, deoarece nu se simţea prea în largul lui când strainii îi atingeau aparatul

de fotografiat, ea se întinse spre el si il lua din mâna. Cureaua aparatului îi ramasese înca agaţata în jurul gâtului, forţându-l sa se apropie deranjant de mult de ea. Tresari si astepta,

aplecându-se pe spate, astfel încât sa-si ţina o parte cât mai mare a corpului la distanţa de ea.

Privirea îi reveni asupra cizmelor ei. Nu erau doar mari. Erau enorme pentru o fata atât de slaba. Aproape ca îi ajungeau pâna la genunchi.

- Dumnezeule, arat oribil! Atât de înceţosata.

Ofta si lasa aparatul sa cada. Midas se îndrepta si facu usurat un pas înapoi, holbându-se

în continuare la cizmele ei.

- Au fost ale tatalui meu. Era poliţist. Au fost facute special pentru munci grele…

- Aa! Aha…

- Uite! Îsi deschise geanta si scoase din portofel o fotografie cu colţurile îndoite care o înfaţisa în pantaloni scurţi de blugi, tricou galben si ochelari de soare. Statea pe o plaja pe care Midas o recunoscu.

- Asta-i Golful Shalhem, spuse el, lânga Gurmton.

- De vara trecuta, ultima data când am venit pe St. Hauda's Land.

Îi întinse poza ca sa se uite mai atent. În fotografie, pielea ei era bronzata, iar parul - de un blond rumen. Purta o pereche de slapi, iar picioarele îi erau mici si zglobii. Midas tresari, auzind un pufait în spatele lui. Berbecul îsi împodobise capul cornut cu o aureola de aburi.

- Esti un tip cam sperios. Esti sigur ca esti bine? Cum te cheama?

- Midas.

- E neobisnuit.

Ridica din umeri.

- Presupun ca nu suna atât de neobisnuit daca e propriul tau nume. Eu sunt Ida.

- Salut, Ida.

Ea zâmbi, aratând niste dinţi usor îngalbeniţi. Nu stia de ce îl surprindea asta. Poate pentru ca era atât de gri în rest.

- Ida, zise el.

- Da, spuse ea facându-i semn spre suprafaţa pestriţa a pietrei. Vrei sa stai jos?

Se aseza la un metru distanţa de ea.

- Mi se pare mie, întreba ea, sau iarna asta e tare urâta?

Acum norii erau grosi si cenusii ca betonul. Berbecul îsi freca unul dintre picioarele din spate de gard, agaţându- si lâna gri în sârma ghimpata.

- Nu stiu, spuse Midas.

- Au fost puţine zile din alea învioratoare în care cerul e de un albastru stralucitor. Îmi plac zilele în care poţi sta în aer liber. Iar frunzele moarte nu sunt aramii, ci gri.

Midas examina terciul de frunze de la picioarele lor. Avea dreptate.

- Placut, spuse el.

Ea râse. Avea un cotcodacit slab. Nu era sigur cai placea.

- Dar tu, relua el, tu esti îmbracata în gri.

Si arata bine. Iar fi placut sa o fotografieze printre pinii monocromi. Avea sa poarte o rochie neagra si machiaj alb. Avea sa foloseasca film color si sa prinda roseaţa stinsa din obrajii ei.

- Obisnuiam sa ma îmbrac în culori vii, spuse ea, în nuanţe de sofran si de stacojiu. Dumnezeule, pe vremuri, eram bronzata.

El îsi schimonosi chipul.

- Ei bine, ţie ar trebui sa- ţi placa iernile în alb-negru. Doar esti fotograf.

Se întinse înspre el si îl îmbrânci atât de jucaus, încât ramase buimacit si probabil ca ar fi si ţipat daca nu ar fi fost atât de surprins.

- Ca un vârcolac.

- Aaaa…

- Ca un câine care vede totul în alb si negru. Cât despre mine, îmi plac iernile colorate. Le vreau înapoi. Înainte, nu erau atât de posomorâte.

Îsi ţinea picioarele nemiscate, nu le târsâia încoace si încolo si nu împungea pamântul asa cum obisnuia el sa faca.

- Deci, ce faci atunci, daca nu esti fotograf profesionist?

Din senin, îi venira în minte vorbele tatalui lui, care îi spusese sa nu discute niciodata cu strainii. Îsi drese vocea:

- Lucrez pentru prietenul meu. La o ţorarie. Se cheama Catherine's.

- Suna bine.

- Ma tai în hârtie. În hârtia de împachetat.

- O ţorarie trebuie sa fie un cosmar pentru un fotograf care face poze albnegru.

Berbecul lovi cu copita pamântul mocirlos.

Lui Midas i se puse un nod în gât. Rostise mai multe cuvinte decât spunea întro

saptamâna. Gura începea sa i se usuce.

- Dar tu?

- Eu? Cred ca ai putea spune ca nu pot fi angajata.

- Aaa… esti bolnava?

Ridica din umeri. O picatura de ploaie se lovi cu zgomot de piatra. Îsi netezi palaria, îndesându-si-o si mai mult pe cap.

O alta picatura cazu pe una dintre cizmele de piele, creând, deasupra degetelor de la picioare, un punct în care te puteai oglindi.

- Nu stiu, ofta ea.

Ploaia continua sa cada mai rece pe obrajii si pe frunţile lor.

Ida ridica ochii spre cer.

- Ar fi bine sa ma întorc.

Îsi îndrepta bastonul si se sprijini cu atenţie în el, ridicânduse în picioare.

Midas arunca o privire înapoi spre panta pe care coborâse.

- Unde… te întorci?

Îi facu semn cu bastonul. Departe, jos, spre o carare ce urma cursul serpuitor al unui râu.

- La casuţa ţaraneasca a unui prieten.

- Aha. Cred ca ar trebui sa plec si eu.

- Mi-a parut bine.

- Si mie. Sa… sa te faci bine repede.

Îsi lua prudent ramasbun, facându-i semn cu mâna, dupa care se întoarse si porni la drum. Mergea cu viteza melcului, punându-si atenta bastonul înaintea fiecarui pas, de parca ar fi

redescoperit mersul dupa o vraja care o ţintuise la pat. Midas simţi ceva rascolindu-l,

în timp ce ea se îndeparta. Voia sa faca o poza, sa o fotografieze pe ea de data asta, nu lumina. Ezita, dupa care fotografie din spate silueta ce-si târsâia picioarele, încadrata de apa si de câmpul gri al berbecului.

Din volumul în pregătire la Editura Litera. Traducere: Smaranda Campeanu