Penajul superb colorat din perioada împerecherii/ de Alex. Ştefănescu

Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- Un cunoscut de-al meu, critic literar, are o rubrică de "poşta redacţiei" la o publicaţie pentru tineret şi îmi povesteşte că primeşte, în fiecare lună, aproximativ o mie de scrisori cu încercări literare. Unii tineri îi trimit nu numai texte, ci şi flori presate, panglici roşii, fotografii, desene şi chiar câte o şuviţă de păr ca amintire. De fapt, nu ca amintire, ci ca mijloc de a-i atrage atenţia. Toţi vor să se facă remarcaţi. Parcă ar fi o imensă mulţime de oameni care, la trecerea unui avion, ar striga, ar face semne, ar sări în sus numai şi numai pentru a fi văzuţi de pilot. Ca să nu mai vorbesc despre textele propriu-zise, care clocotesc de dorinţa afirmării. Povestirile au subiecte senzaţionale sau, dimpotrivă, înregistrează întâmplări voit anodine, poemele sunt scrise într-un limbaj excentric, agresiv, eseurile tratează probleme insolubile, dintr-o perspectivă paradoxală. Îmi este foarte clar că asemenea autori cum sunt cei descrişi de cunoscutul meu, criticul literar, nu sunt animaţi exclusiv de dorinţa de a face "imitaţie inventivă" şi de a provoca "încântarea" cititorilor printr-un spectacol al "ingeniozităţii" etc. Ei nu vor să-i delecteze pe cei din jur, punându-se în slujba lor cu devotament, ci să acapareze atenţia publicului, devenind personaje de prim-plan. În această situaţie nu se poate spune că încalcă regula jocului, regulă a cărei nesocotire o consideri o crimă atunci când o săvârşeşte cititorul?

- Nu o consider o crimă, ci o situare pe poziţie nefavorabilă, din care pierde mai ales cel în cauză, pentru că nu se poate bucura din plin de frumuseţea artei. Este ca şi cum într-o sală de spectacole ai sta cu spatele la scenă şi ai urmări ce se întâmplă la uşa de la intrare.

Cât priveşte exemplul cu autorii care nu scriu dintr-o intenţie pur artistică, trebuie să-ţi fac cunoscută o situaţie care o să te mire, aşa cum m-a mirat şi pe mine când am descoperit-o: aproape nici un artist nu produce artă dintr-o intenţie pur artistică.

Tind să cred chiar că - deocamdată sau în general - fiinţele omeneşti nu se nasc cu necesitatea de a face artă. Talentul este o posibilitate, nu şi un imperativ, aşa cum îl prezintă tot felul de teorii romantice care vorbesc de "vocaţie", "menire", "predestinare". Poţi fi înzestrat de la naştere cu o dexteritate specifică (de pildă cu simţ muzical, sau elocvenţă, sau expresivitate de mim), dar nu şi cu o dorinţă specifică de a realiza reprezentări ale realităţii. Organismul uman a fost prevăzut cu energia necesară pentru a căuta hrană, pentru a construi adăposturi, pentru a constitui cupluri şi a se reproduce, pentru a cerceta necunoscutul şi aşa mai departe. În schimb, nu dispune de energia necesară pentru a se lansa din senin într-o activitate artistică de anvergură. Un asemenea scop nu îl mobilizează.

- Şi totuşi, în istoria culturii, există atâtea exemple de oameni care s-au "mobilizat", consacrându-şi întreaga viaţă, cu fervoare, până la uitare de sine, creaţiei artistice.

- Este adevărat, dar aproape întotdeauna cu alt scop. Celebrul poem Infernul al lui Dante a fost scris din dorinţa arzătoare a autorului de a-şi pune la stâlpul infamiei adversarii politici. Această dorinţă a găsit drept mijloc de satisfacere un mare talent de pamfletar, existent până atunci în stare latentă. Dacă verbul n-ar avea o tentă peiorativă, s-ar putea spune că arta "parazitează" pe elanuri de altă natură. Artistul are de obicei un mobil neartistic pentru realizarea căruia recurge la mijloace artistice şi astfel talentul găseşte prilejul de a se manifesta. Este - ce oroare! vor exclama puritanii - un fenomen analog cu apariţia unui penaj superb colorat la păsări în perioada împerecherii, când masculii şi femelele trebuie să se repereze şi să se atragă reciproc.

- Ce oroare!

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com