Premii şi nesfârşite orgolii/ de Constantin Stan

Am citit ceva ce m-a contrariat: Herta Muller a vândut în Franţa, înainte de primirea Premiului Nobel, câteva zeci de exemplare din ultima sa carte, iar după aceea câteva zeci de mii.

De ce să mă contrarieze o astfel de consecinţă a unui Nobel? Este normal, este în firea lucrurilor ca un premiu să producă emulaţie şi interes în rândul publicului.

Este însă intrigantă ştirea pentru ceea ce doamna Muller a tot acuzat în repetatele sale intervenţii ori interviuri: românii nu au ştiut să o preţuiască (nici când era la Timişoara şi când, angajată fiind, sub oprimarea Securităţii, ca funcţionară, colegele se uitau la ea ca la «un căcat» - reproduc întocmai spusele dânsei, nici când, stabilită în Germania, a scris liber şi a publicat liber şi i s-au tradus nenumărate cărţi în România).

Aha, părea a zice la Bucureşti doamna Muller, îmi acordaţi acum onoruri şi vă prefaceţi că m-aţi apreciat dintotdeauna, dar de fapt voi vă închinaţi premiului pe care l-am luat.

Faptul că şi francezii au început să-i aprecieze sau să fie curioşi faţă de cărţile Hertei Muller după primirea Nobelului îmi mai spune şi că nu pe baza unei notorietăţi de necontestat (cum a fost cazul, să zicem, al lui Llosa, laureatul din acest an al prestigiosului, râvnitului şi uneori contestatului premiu) l-ar fi obţinut. Sigur, e mai deranjant să nu fii cunoscut (mă rog, apreciat) aşa cum ţi-ai proiectat tu în ţara ta de origine, decât să nu te bage în seamă nişte francezi care numai în luna septembrie a fiecărui an beneficiază de o ofertă de multe sute de titluri de roman.

Mă mai intrigă ştirea despre creşterea spectaculoasă a vânzărilor cărţilor doamnei Muller şi prin ceea ce mai semnifică: orgoliul scriitoricesc este acelaşi la orice vârstă, la orice nivel, la orice experienţă. Deşi nu chiar atât de brusc, orgoliul a dat în clocot la conferinţa (sau interviul sau dialogul?) de la Ateneul Român. Nici nu vreau să îmi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă un cârcotaş din sală - ştiind «voga» din Franţa a cărţilor domniei-sale înaintea Nobel-ului - ar fi întrebat-o ceva în legătură cu aşa ceva. Nu vreau să fiu eu cârcotaşul ăla!

Valoarea unui premiu este direct proporţională cu consecinţele produse. El trebuie să schimbe ceva în viaţa autorului şi a cărţilor sale. Că este vorba de o receptare mai profundă sau e vorba de schimbarea standardului de viaţă (sunt premii extrem de consistente, dar sunt şi premii care nu aduc decât prestigiu) aproape că nu contează. Important e ca publicul, dar şi autorul, să simtă impactul unui premiu.

Din păcate, la noi, nici un premiu, dar absolut nici unul, nu produce consecinţe sesizabile. Nici un editor nu se lasă impresionat de faptul că volumul tipărit de el a luat premiu, nici un editor nu se îngrijeşte să adâncească firava urmă lăsată de premiu într-un făgaş al succesului de stimă sau de librărie. Nici un critic nu are mici mustrări de conştiinţă şi să zică «Uite, domnule, a luat premiu şi eu nu am scris despre cartea asta, nici măcar nu am citit-o, hai să văd ce-i cu ea». Cărţile premiate zac pe raftul librăriilor şi pe birourile criticilor la fel de inerte ca şi până atunci.

Aceste mult prea urâte fapte se petrec şi pentru că nici un premiu literar românesc nu are un prestigiu de neatins. Mult prea multele premii acordate pe bază de găşti, mult prea mulţii membri ai juriilor care nu citesc nimic, dar au opinii de nezdruncinat despre cine şi ce, mult prea multele criterii schimbătoare în funcţie de interesele de moment şi mult prea multele criterii care nu au a face cu valoarea literară au relativizat până la a anula încrederea publicului în valoarea unui premiu.

Unul dintre criteriile care mă înfurie la culme este cel al împărţirii după criteriul comunist al cozilor: «Să se dea câte-un kil, ca să ajungă la toată lumea». Să scoţi din competiţie, aşa cum e ea, cărţi numai pentru că autorul a mai luat fie cu o altă carte, fie în acelaşi an un alt premiu mi se pare o cale deschisă mediocrităţii.

Prin regulamentul de la origini există premii care se dau unui autor o singură dată în viaţă, cum este cazul Premiilor Academiei Române. Înţeleg. (Deşi nu mai înţeleg nici acolo lejeritatea cu care au luat unii încă neformaţi, încă bâjbâind pe ogoarele literaturii acest premiu care ar trebui să consacre fie o operă, fie un autor!) La cele mai multe premii literare româneşti, criteriul funcţionează cam aşa: hai să-l scoatem pe tapet anul ăsta ca să-i facem loc lui X. Sau hai să zicem că era nevoie de o democratizare (întinerire, împrospătare etc.), să nu se spună că sunt aceiaşi care iau premiu.

Merryl Streep a luat vreo 11 Oscaruri şi câte-un film rade tot într-un an plecând acasă cu aproape toate distincţiile. În fond, o carte extrem de valoroasă, o creaţie care iese din tiparele, standardele înalt valorice nu se produce chiar în fiecare an de acelaşi creator. O condamnăm doar pentru un criteriu fals umanist? Ei bine, noi da, aşa facem.

De aceea, când văd nemăsuratele orgolii ce se iscă în jurul unui premiu, îmi dau seama câtă deşertăciune există. Să iei un premiu în România ca să ce?

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj", în Ziarul de Duminică.

Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.