Opinie Doru Lionăchescu: Business şi geopolitică

Un prieten gazetar m-a dojenit cordial deunăzi, reproşându-mi că firmele cu capital românesc nu se extind în regiune. Subtextul reproşului era că antreprenorii români nu au anvergura, viziunea şi perseverenţa altora, bunăoară a polonezilor sau, până de curând, a grecilor, şi că "vezi, Doamne", capitalul românesc nu reuşeşte să iasă din provincialismul buticăresc al anilor 90.

Deşi înţeleg şi uneori împărtăşesc această frustrare a multor conaţionali, reproşul bine intenţionat al prietenului ziarist merită o analiză mai atentă, dincolo de dorinţa noastră firească de a face din Bucureşti ceea ce nu a fost niciodată: centrul de business al Europei de Sud-Est. Cât de realistă e o asemenea posibilitate? Merită să dezbatem măcar ideea sau ne mulţumim, ca români, să ne acceptăm condiţia standard "ingrată, dar foarte comodă" de soldaţi ai altora?!

Înainte de a argumenta răspunsul la întrebările de mai sus, sar direct la concluzie: eu cred că România poate deveni "hub"-ul regional de business al Balcanilor de Nord, inclusiv Moldova, într-o anumită conjunctură geopolitică şi cu condiţia deschiderii unor aliniamente strategice noi, radical diferite de cele exersate în prezent de România.

Raţionamentul meu pleacă de la situaţia de fapt a capitalului românesc astăzi, la mai bine de doi ani de criză profundă, exacerbată de zig-zaguri politice uluitoare. Cu mici excepţii, perioada de 3-4 ani de creştere economică robustă a României înainte de 2008 a fost total insuficientă pentru consolidarea capitalului românesc. Aşa se face că imediat după declanşarea crizei, cu largul sprijin al sistemului bancar, companiilor româneşti li s-a evaporat şi puţinul capital pe care îl agonisiseră: au urmat, într-o logică dramatică, dar firească, insolvenţe, falimente sau, în cel mai bun caz, supravieţuirea afacerii de la o zi la alta. Îndrăznesc să spun că astăzi, înainte cu cel puţin 12 luni de revenirea creşterii economice, sectorul privat românesc se zbate, pe ansamblu, într-o zonă de capitalizare negativă, cu perspective certe de insolvabilitate. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, guvernul (aşa-zis de dreapta) perseverează în agresiunea fiscală sistematică a capitalului privat, prăvălind peste aceste măsuri care mai de care mai trăsnite, al căror singur obiectiv este să peticească de pe o zi pe alta un buget structural nesustenabil, fără a lovi cumva interesele birocraţiei de stat şi ale votanţilor pauperi.

Sugrumăm deci clasa cea mai vibrantă a naţiei române şi singura ei şansă de prosperitate - întreprinzătorii, micii capitalişti, oamenii cu ceva stare, investitorii, frumoşii nebuni care îşi asumă riscul eşecului - pentru a cocoloşi asistatul clientelar şi pentru a acoperi risipa îngrozitoare a banului public.

Poate în aceste condiţii să aspire capitalul românesc la statutul de jucător regional, similar celui pe care prietenii polonezi asudă din greu acum să şi-l atribuie pentru zona Europei Centrale? Răspunsul meu este NU şi DA!

NU, dacă vom continua să cântăm monocord aria fondurilor europene drept unica soluţie de recapitalizare a economiei româneşti. O spun din nou răspicat: fondurile europene sunt în bună măsură o iluzie! Nu în sensul că alocarea lor contabilă pentru România nu ar exista la Bruxelles, ci din perspectiva realistă a incapacităţii noastre - dovedită cu asupra de măsură - de a le atrage!

Fondurile UE rămân, la patru ani de la aderare, o himeră pentru România, şi nu am niciun indiciu că ar putea juca, realist, alt rol decât marginal în revenirea noastră economică în anii următori. Asta nu înseamnă desigur că nu ar trebui făcute eforturi pentru atragerea lor - orice euro, orice dolar la cost rezonabil înseamnă aer pentru România.

Soluţia repoziţionării noastre ca jucător regional în sud-estul Europei poate fi însă o redesenare a opţiunilor strategice ale României - în paralel cu angajamentele actuale derivate din statutul de membru UE. România trebuie să se orienteze viguros către viitoarele mari puteri economice mondiale şi regionale, ale căror interese se suprapun cu cele ale României: cu prioritate Turcia şi China.

În relaţia cu China cu precădere, o ţară pe care noi o neglijăm cu dezinvoltură inconştientă, România se poate poziţiona ca centru regional sud-est european. Republica Chineză - un gigant demografico-economic capabil să producă lunar excedente comerciale de peste 20 miliarde de euro şi care stă pe un munte de rezerve valutare de ordinul miilor de miliarde de dolari - a avut până în 1989 relaţii speciale cu România - iar chinezii nu uită lucrul acesta! Inconştienţa noastră, fudulia euro-atlantică, îngustimea de gândire şi lipsa viziunii geostrategice ne-au făcut să-i neglijăm, în timp ce tot restul lumii e în pelerinaj zilnic la Beijing de unde se întorc cu aranjamente de cliring bilateral şi cu contracte de zeci de miliarde de dolari.

Ce a făcut România între timp? Într-un gest de impoliteţe greu scuzabil, am anulat până şi singura cursa Tarom către China, pe motive de eficientizare a activităţii. Mai bine să piardă compania aeriană naţională câteva zeci de milioane de euro anual survolând graţios destinaţii europene bătute de toţi operatorii, de ce să avem măcar un avantaj strategic din pierderea asta?!

În condiţiile în care capitalul chinez începe să primescă acordul conducerii politice de a se extinde în străinătate, România s-ar putea poziţiona drept partener favorit pentru Europa de Sud-Est; pentru a nu rata şi această şansă e nevoie însă de o muncă titanică de recuperare a decalajului relaţional, în primul rând printr-un amplu efort politic la nivel de vârf. E nevoie în paralel şi de eforturi conjugate la nivel privat, pe care unii dintre noi deja le facem de ceva vreme.

Dacă reuşim să convingem China că România poate fi poarta naturală de intrare a capitalului chinez nu numai în Balcani, ci şi în UE, dar mai ales în Asia Centrală (via Marea Neagră) - o zonă crucială pentru Republica Chineză - companiile româneşti vor avea o şansă de a deveni jucători regionali. Altfel, singur pe lume, decapitalizat, deznădăjduit şi agresat politic şi fiscal în fiecare zi, capitalistul român fie se va întoarce forţat la statutul de buticar provincial, fie va deveni în scurtă vreme o specie pe cale de dispariţie.

Doru Lionăchescu este partener principal al casei de investiţii Capital Partners