Pensionarea la jurnal/ de Alex Goldiş

Există cel puţin două motive pentru a-l considera pe Livius Ciocârlie cea mai excentrică figură a criticii româneşti postbelice. O dată, că formula lui critică nu cadrează cu portretul de grup al şaizeciştilor, deşi, strict biologic vorbind, el face parte din aceeaşi generaţie: mai deloc interesat de cronica literară sau de lupta simbolică pentru reaşezarea valorilor după o perioadă tulbure, Livius Ciocârlie n-a fost nici un critic gata să-şi asume proiectele monumentale, de început de drum, ale congenerilor. Atât sintezele, cât şi monografiile care să reevalueze, dintr-un unghi inedit, perioade sau personalităţi ale istoriei literare româneşti, îl lasă rece. În schimb, e mai preocupat de modernizarea formelor literare şi a metodelor de interpretare, ceea ce-l face să pledeze deschis, cum puţini au făcut-o în anii 70, pentru naratologie, telquel-ism sau textualism.

Asta până la un punct. Căci, odată cu "Eseurile critice" din 1983, Ciocârlie îşi va folosi întregul arsenal deprins la şcoala scepticismului metateoretic pentru a întoarce armele împotriva "maeştrilor" Julia Kristeva, Phillipe Sollers sau Jean Ricardou. De unde derivă şi al doilea criteriu al "excentricităţii" lui Ciocârlie: proteismul, căutarea sistematică a unei forme care să-l încapă. Criticul nu renunţă doar la aşa-numitul "terorism metodologic" al anilor 60-70, ci la critică în sine, în favoarea unor genuri mai puţin stricte, precum romanul sau jurnalul. Chiar întoarcerile târzii şi sporadice la critică - "Caietele lui Cioran" (2000) sau "Pornind de la Valéry" (2006) - iau forma jurnalului. Evoluţia scriiturii lui Ciocârlie de la excursul critic-teoretic până la jurnal, cu scurte popasuri în ficţiune, poate fi descrisă ca o eliberare în trepte de convenţiile literarului şi de constrângerile generice.

De fapt, atât de bine i se potriveşte lui Livius Ciocârlie ipostaza diaristului, încât ea ameninţă să pună în umbră personalitatea criticului sau a romancierului. Dacă cei mai mulţi colegi de generaţie au făcut carieră prodigioasă dând cărţi fundamentale ale culturii româneşti postbelice, Livius Ciocârlie se specializează doar când obligaţiile strict academice încetează să-l mai preseze. Astfel încât pentru el pensionarea la jurnal nu înseamnă retragere, ci mai degrabă reconversie profesională. Lui Livius Ciocârlie, meseria de pensionar îi vine ca o mănuşă în măsura în care scriitorul pare să aibă vocaţia lentorii, a tabieturilor (deopotrivă existenţiale şi literare) şi a reflecţiei de pe margine. Mai mult, în cea mai reflexivă carte de până acum ("Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei"), diaristul îşi trăda, mai mult sau mai puţin ironic, "talentul incontestabil pentru bătrâneţe".

"Cartea cu fleacuri"*, cel mai recent jurnal, nu face decât să continue reflecţia de acum cinci ani la un alt nivel: dacă mai deunăzi bătrâneţea era încă prilej de teoretizare (diaristul îi căuta definiţii şi sensuri în pasaje din scriitori afini), în "Cartea cu fleacuri", ea devine experienţă propriu-zisă. Ce-i drept, o experienţă trăită şi descrisă tot în maniera extrem de personală a lui Livius Ciocârlie.

Cele mai impresionante pasaje din carte surprind semnele sigure ale îmbătrânirii nu ca pe o tragică decădere corporală sau mintală, care să antreneze îngrijorări sau spaime, ci ca pe o sumă de neînţelegeri sau confuzii aproape amuzante. Sub tonul de je m'en fichism-ul superior al diaristului, tot mai desele blank-uri din memorie, extenuarea la cel mai mic efort sau durerile subite par simple farse pe care fizicul le înscenează zi de zi psihicului: "E curios să-ţi dai seama că nu mai eşti stăpân pe gesturile simple pe care altădată le făceai uşor. Prima dată am observat acum şase, şapte ani. Încercam să joc badminton cu Maxone, nu mai nimeream. Nu-mi venea să cred. Eu, temutul - de Holi - tenisman! Între timp, am trecut de la sport la viaţa domestică. Apreciez greşit distanţa. Mă împiedic pe scări. Dau în gropi".

Cartea întreagă se construieşte pe acest imens paradox al insului decrepit şi abulic, dar cu o minte extrem de trează şi de promptă, gata să noteze şi să sancţioneze fiecare ieşire în decor. Pariul cel mare, mai puţin vizibil din cauza scepticismului cronic al autorului, e acela de a se surprinde îmbătrânind văzând cu ochii. Ceea ce-i, pe lângă drama umană, un teribil experiment intelectual în care se mai întrevede încă profilul textualistului de odinioară, preocupat de limitele metareflecţiei. E ca şi cum Livius Ciocârlie ar căuta în procesul propriei îmbătrâniri răspunsul la o întrebare esenţială, formulată în mod radical de toate curentele de gândire din ultima jumătate de veac: până unde poate înregistra luciditatea limitele lucidităţii?

A nu se înţelege, totuşi, că personajul din jurnal e un pensionar ipohondru sau taciturn, răscolit permanent de dileme majore, sau că volumul nu-şi merită întru totul titlul. Căci impresia de degajare şi de instalare senină în vicisitudinile vârstei a III-a respiră prin toţi porii cărţii. Şi asta mai ales pentru că pe Livius Ciocârlie nici măcar privarea parţială de corp şi de avantajele pe care i le oferă acesta în gestionarea relaţiei cu obiectele (cu exteriorul în general) nu-l deranjează foarte tare. Dimpotrivă. Slăbirea reflexelor corporale înseamnă obligaţii sociale în minus, iar pentru un ins care a încercat dintotdeauna să le evite, ea poate deveni de-a dreptul un lux. E şi motivul pentru care autorul jurnalului mărturiseşte cu mult haz că n-ar apela la aparate auditive. În fond, starea actuală îi solicită doar "îndatorirea socio-culturală de a încerca să audă" şi nimic mai mult. Poate că-i exagerat să spui că pierderea facultăţilor fiziologice ar constitui, la o adică, o condiţie a confortului spiritual, însă inteligenţa superioară a diaristului găseşte consolare într-o atare axiomă.

Mai mult, pasajele care compun "Cartea cu fleacuri" sunt demonstraţii extrem de convingătoare că, dacă reflexele corporale încep să devină tot mai slabe, în schimb, printr-o frumoasă răzbunare, instinctele intelectuale se acutizează. Mai fragmentat decât cărţile anterioare (pentru că decorul exterior e redus la minim), recentul jurnal al lui Livius Ciocârlie e compus dintr-o sumă de reflecţii scurte şi percutante. La fel cum pensionarii respectabili îşi drămuiesc cu zgârcenie resursele şi energiile, tot aşa autorul jurnalului îşi economiseşte fiecare gest retoric în favoarea necesităţilor zilnice ale gândirii. Capacitatea de reacţie şi de negaţie, dialogul fără menajamente cu intelectuali din toate generaţiile şi de toate calibrele face ca, în ciuda ritualurilor de pensionar, autorul jurnalului să devină, la fiecare pagină, un spirit imberb şi nonconformist.

Majoritatea reflecţiilor dovedesc că nicio frază din ceea ce citeşte Livius Ciocârlie nu scapă susceptibilităţii programatice a criticului. Thomas Mann, Theodor Adorno, Paul Valéry, Mircea Eliade, G. Călinescu, Lucian Raicu sau, de ce nu, Alex Cistelecan devin obiectul rescrierilor polemice ale eseistului. Pe Livius Ciocârlie par că-l interesează doar ideile pasibile de a fi răsturnate sau răstălmăcite (tot o deformaţie profesională a fostului telquel-ist?). De aceea, tensiunea cărţii e întreţinută cel mai adesea de paradox: "«Nu valorez nimic în legătură cu ce nu mă duce la nimic» (Paul Valery). Dacă valorez ceva, cât de cât, numai în legătură cu ce nu duce la nimic poate fi".

Când nu sunt răsturnări de sens, îndoielile diaristului faţă de cele citite iau forma ironiei tăioase: "«Vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei prin cursurile profesorului Nae Ionescu». Mai mult decât contemporani, aş zice, de vreme ce acele cursuri chiar le aparţineau unor europeni". Scrutat cu atenţie, nici G. Călinescu nu scapă, de cele mai multe ori, dezaprobării pline de umor a lui Ciocârlie: "O frază te lasă mască: «Femeia care scrie literatură indispune pe bărbatul cu spirit critic». Iar când vrea s-o dreagă, o strică nu şi mai, fiindcă nu se poate, dar destul de rău: «Ar trebui să aibă geniu, ca o contesă de Noailles». Curat geniu, coane Georgică, zău aşa!".

Probe destul de concludente, acestea, că scriitorul nu suferă de "Alzheimer cultural", cum îi place să se diagnosticheze cu cruzime, dar şi cu simpatie compensativă. Prin victoria lucidităţii asupra degradării fizice, după o înfruntare pusă în scenă cu o uimire câteodată amuzată, alteori amară, "Cartea cu fleacuri" rămâne, probabil, una dintre cele mai senine confesiuni despre bătrâneţe şi moarte din întreaga literatură română.

*) Livius Ciocârlie, "Cartea cu fleacuri", Editura Paralela 45, 2010, 256 p.

Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.