Români la birourile de emigrare franceze/ de Daniel Nicolescu

Scriam la această rubrică, în urmă cu vreo doi ani, că de la Gao Xingjian (Premiul Nobel pentru literatură în anul 2000) la Shan Sa (Goncourt, 1997), André Makine (Goncourt şi Médicis, 1995) sau Vassilis Alexakis (Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze, 2007), ca să nu pomenesc decât câţiva dintre ei, străinii veniţi în spaţiul literaturii franceze îşi înmulţesc, în vremea din urmă, rândurile şi îşi încarcă până la refuz vitrina cu trofee literare de prestigiu. Observaţia era exactă până la un punct: invazia străinilor nu reprezintă nici un fenomen recent, nici pasager, iar răspunsul la întrebarea "Cine scrie literatura franceză?", pe care încercam să-l dau răsfoind paginile prezentului, ar trebui, de fapt, lăsat în grija istoricilor literaturii.

Este o evidenţă pe care mi-au adus-o în memorie Doan Bui şi Isabelle Monin (jurnaliste, ambele, la "Nouvel Observateur"), cu proaspăt apăruta lor carte-anchetă "Ils sont devenus français", publicată la Editura J.C. Lattès, şi care se referă la străinii care au pus umărul la edificarea literaturii, dar şi artei, dar şi muzicii, dar şi politicii franceze a secolului XX. O lucrare ce analizează dosarele de naturalizare acordate de statul francez unui număr de 40 de personalităţi, care, "fiecare în domeniul său, fiecare în maniera sa personală, reprezintă spiritul francez şi participă la ceea ce se numeşte identitatea unei naţii. Ei întrupează Franţa. Cu toate acestea, nu s-au născut francezi". Au devenit, doar în urma unor lungi şi anevoioase demersuri administrative, pe care doamnele Bui & Monin le-au scos din praful Arhivelor Naţionale (secţiunea BB 11), după un an de căutări asidue. Drucker, Gainsbourg, Sarkozy, Cardin, Badinter, Apollinaire, Stravinsky, Chagall, de Staël, Cavanna, Coluche, Aznavour, Marcel Marceau, Blaise Cendrars, Roger Vadim, Cavanna, Kosma, Alberto Uderzo, René Goscinny, Gainsbourg, Aznavour, Émile Zola, Kandinsky, Gainsbourg, Max Ernst, Giroud, Domenech, Bérégovoy, Ionesco, Kessel, Lazareff, Kozma, Reggiani, Perec, Lustiger, Cavanna, Brassai, Yves Montand, Georges Charpak, Verneuil, Goldman, Sylvie Vartan, Offenbach, Cortazar, Romain Gary. Nume de referinţă despre care mulţi dintre noi au uitat sau nu au ştiut vreodată că nu sunt franceze (vă propun un exerciţiu: ştiţi care dintre cei de pe listă sunt de origine română? Ionesco nu se pune!).

Desigur, lista nu conţine toate numele importante sau, oricum, nu neapărat pe cele mai importante ale străinilor francezi, dar probabil că în alcătuirea ei au jucat mult afinităţile selective ale doamnelor Bui & Monin şi, nu trebuie omis, dificultatea cu care personajele listate şi-au obţinut cetăţenia. Kosma, bunăoară, este Joseph Kosma, compozitorul de origine maghiară născut în 1905. Un tremur vag patriotic mă împingea să sper că un nume omofon, cel puţin la fel de semnificativ pentru muzica de film franceză (cea intrată în istoria coloanelor sonore), şi-ar fi binemeritat locul aici: e vorba, desigur, de Vladimir Cosma (foto 2), fără nicio legătură cu cel dintâi, născut în 1940 la Bucureşti, emigrat în Franţa în 1963. Ei bine, Cosma (cel mai palid exemplu), şi alţi români superfaimoşi (Cioran, Vintilă Horia, ca să nu mai pomenim de Brâncusi, care a obţinut cetăţenia la 80 de ani), vor aştepta, probabil, până la ediţia viitoare a cărţii.

Volumul este organizat în secţiuni cronologice, delimitate prin felul în care Franţa, de-a lungul timpurilor, şi-a întâmpinat străinii. Înainte de 1803, puterea acorda "titluri de naturalizare" în funcţie de indivizi şi de ceea ce aduceau ei pentru Franţa, apoi diverse legi (1889 şi 1927) au circumscris mai exact naturalizarea şi au făcut procesele de "adopţie" mai lesnicioase, mai ales în aşa-zisele "Années Folles", când ţara a fost luată cu asalt de italieni şi de ruşi albi. Mai lesnicioase, dar nu lipsite de probleme. Trebuia, în continuare, să te afirmi prin glorioase fapte de arme (precum Wilhelm Albert Wlodzimierz Kostrowicki, adică Apollinaire, care a beneficiat de mansuetudinea oficialităţilor de-abia după ce a primit câteva schije de obuz în cap), sau după obţinerea unui certificat de bună purtare, ca în cazul lui Joseph Ginsburg (tatăl lui Serge Gainsbourg), care şi-a depus cererea de cetăţenie în 1931 şi a obţinut-o după un an, atunci când Prefectura Poliţiei i-a dat aviz favorabil, cu menţiunea că "s-a adaptat foarte bine moravurilor şi tradiţiilor noastre".

Nu la fel de uşor i-a fost doctorului Abraham Drucker, care a avut de aşteptat ani în şir, sub presiunea lobby-ului medical autohton, care se temea de concurenţa străină. Iată ce se spunea în scrisoarea adresată de Sindicatul Medicilor din Departamentul Seine adresată şefului biroului de naturalizări, la 11 iunie 1937: "Valoarea profesională a domnului Abraham Drucker nu este egală cu valoarea medie a doctorilor francezi." Cazul, nu cel mai grav în materie de obtuzitate şi naţionalism galic, ne interesează aici doar pentru că Abraham e tatăl lui Michel Drucker (unul dintre cei mai proeminenţi oameni de televiziune francezi ai momentului, foto 3), şi s-a născut în satul Davideni.

Rămând în această zonă recuperatorie, poate că ar trebui să ofer răspunsurile mele la micul test pe care vi l-am propus: Lucien Goldman (foto 4) s-a născut în 1913 la Botoşani, iar Brassai (Gyula Halasz, foto 5) s-a născut în 1899 la Braşov. Dacă vor mai fi fiind români printre ei şi nu am ştiut, "honni soit qui...".

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.