Fiul lui Dumnezeu şi mistica evreiască/ de Marius Vasileanu

Precum un fluviu care se pregăteşte să între în marele ocean, stăruind deocamdată într-o deltă cu infinite braţe, canale şi lacuri, mistica iudaică este o absorbantă şi fascinantă încrengătură. Socotit adesea cel mai mare specialist-ghid al acestei mistici, Moshe Idel este astăzi, totodată, cel mai însemnat urmaş născut în România al lui Mircea Eliade şi al lui Ioan Petru Culianu.

"Se consideră tot mai mult că, în studiul misticismului evreiesc, Moshe Idel poate fi comparat cu Gershom Scholem. Cartea sa despre filiaţie în Cabala este o îmbinare extraordinară de erudiţie şi ipoteze imaginative. Existenţa unui iudaism intelectual este condiţionată de lectura lui Idel, indiferent de afinităţile spirituale", consideră Harold Bloom. Acesta se referă la ultimul volum al lui Moshe Idel, apărut de curând şi în limba română: "Fiul lui Dumnezeu şi mistica evreiască" (Polirom, 2010), carte tradusă de Maria-Magdalena Anghelescu.

Dacă mai este nevoie, voi spune că Moshe Idel s-a născut în 1947 la Târgu Neamţ şi a plecat din România în adolescenţă. Este profesor de gândire iudaică la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi cercetător principal la Institutul Shalom Hartman. Este doctor în filozofie cu specializarea "Cabala" şi a lucrat ca visiting professor şi cercetător la universităţi şi instituţii din întreaga lume, printre care Yale, Harvard şi Princeton din SUA şi École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris. În 1999, Moshe Idel a primit prestigiosul "Israel Prize" pentru excelenţă în domeniul filozofiei iudaice. Numeroasele lucrări publicate includ titluri de referinţă cum sunt "Kabbalah: New Perspectives" (Yale University Press, 1988), "Hasidism: Between Ecstasy and Magic" (SUNY Press, 1995) şi "Messianic Mystics" (Yale University Press, 1998). În limba română au apărut mai multe titluri, cele mai importante fiind "Perfecţiuni care absorb. Cabala şi interpretare" (Polirom, 2004) "Cabala, noi perspective" (Nemira, 2003) şi "Ascensiuni la cer în mistica evreiască. Stâlpi, linii, scări" (Polirom, 2008).

Într-un volum impresionant ca mărime (peste 700 de pagini) Moshe Idel tratează cu gravitatea cu care merită un subiect deopotrivă sensibil şi acaparant. Cu atât mai apăsat pentru creştini, care deja l-au primit şi l-au recunoscut pe Mesia. Veritabil istoric al ideilor şi credinţelor osificate ulterior în ceea ce numim religii abrahamice, cercetătorul descâlceşte firele unor inerente interferenţe. De pildă, «Abulafia a studiat destule cărţi despre filosofia medievală, în special "Călăuza rătăciţilor", a lui Maimonide, cu câţiva ani înainte de a deveni cabalist. Iar după ce a devenit cabalist, se pare că s-a familiarizat şi cu alte scrieri filosofice, şi cel puţin una dintre ele era neoplatonică, o versiune ebraică a cărţii lui Proclus, "Liber de Causis" la care s-au adăugat, probabil, şi speculaţii pitagoreice» (p. 279). Cu alte cuvinte, creuzetul al cărui centru de greutate îl constituie bazinul Mediteranei a generat inevitabile interferenţe şi sincretisme. Dar, subliniază profesorul Idel către final, "Aceste două întâlniri, între iudaism/Grecia pe de o parte şi filiaţie pe de altă parte, menţionând explicit iudaismul, nu afectează totuşi sensurile tradiţionale ale filiaţiei din iudaism. În schimb, întâlnirea medievală dintre aristotelismul grec şi iudaism a lăsat o marcă de neşters asupra gândirii iudaice, via Maimonide, şi a dat chiar o formă nouă viziunii despre filiaţie în întreaga şcoală a cabalei extatice" (p. 612).

Tensiunea aşteptării şi diferitele categorii sub care acest arhetip de Fiu al lui Dumnezeu se deghizează au generat în mistica iudaică o imensă literatură. Autorul declară în prafaţă că a început a studia acest subiect în momentele în care pregătea teza sa de doctorat despre Abraham Abulafia. Descoperind pe măsură ce înainta în studiu că subiectul are o vastitate nebănuită, Moshe Idel apreciază această carte drept "încercare de a examina diferitele subcategorii ale categoriei largi de Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum o întâlnim în misticismul iudaic". Dar, precizează, "nu îşi propune nici să ofere o teologie, sistematică sau nu, nici să găsească un nou indiciu profund pentru înţelegerea misticismului iudaic, şi cu atât mai puţin pentru o nouă înţelegere a iudaismului în ansamblul său. Scopul este mult mai limitat şi mai modest: să descopere numeroasele ocazii în care filosofii iudaici, iar dintre ei în special misticii, au recurs la concepţiile despre Fiul lui Dumnezeu şi la fundalul lor conceptual, şi să demonstreze astfel că ei nu aveau nici o reţinere să opereze cu o mulţime de înţelesuri ale Fiului lui Dumnezeu în iudaism, ci chiar conceptul de Fiu al lui Dumnezeu în religie, în general, să fie îmbogăţit într-o oarecare măsură" (p. 9). Întrucât am avut şansa de a-l cunoaşte personal pe celebrul cercetător, vreau să subliniez această atitudine care-l caracterizează: o rară modestie, altoită perfect pe-o uriaşă erudiţie academică - un dar din ce în ce mai greu de întâlnit astăzi printre români.

Inevitabil, fluviul misticii iudaice este străbătut de una dintre temele fundamentale ale oricărei credinţe, aceea într-un salvator care va schimba lumea din temelii. Cartea de faţă se referă la multiplele aspecte ale acestei teme, precum: filiaţia divină în literaturile rabinică şi Hekhalot, fiul (lui Dumnezeu) în formele aşkenazi de esoterism, fiul ca entitate intelectuală/eshatologică în cabala extatică, fiul sexualizat al lui Dumnezeu în cabala teosofico-teurgică, fii cristologici şi necristologici ai lui Dumnezeu în Renaşterea italiană şi reverberaţiile lor, fiul lui Dumnezeu ca un drept în hasidism. Fără îndoială, o multitudine de abordări specifice istoricului religiilor, de unde şi necesitatea imperioasă a unei abordări metodologice obiective, în care credinţa ori confesiunea autorului/lectorului necesită o punere în paranteze. Moshe Idel numeşte acest gen de abordare "panoramică" întrucât caută "cât mai multe surse posibile, pentru o mai bună înţelegere a apariţiei sau ieşirii la suprafaţă a unor teme ce aparţin acelei constelaţii de idei care descriu calitatea de Fiu al lui Dumnezeu" (p.10).

...Pentru un autor de literatură contemporană mistica iudaică ar putea să aducă nebănuite ferestre sapienţiale. Puterea cuvântului scris sau rostit are în literatura cabalistică înţelesuri briliante: «literele sunt "o scară sprijinită pe pământ", corpurile literelor adică, "iar cu vârful ea atinge cerul", adică spiritualitatea şi lăuntricitatea se înalţă la cer şi prin ele îngerii Domnului. Care sunt Drepţii, se înalţă ca să adere la Cel Unic şi Sfânt, binecuvântat fie El, şi coboară ca să provoace pogorârea influxului în lume, în conformitate cu secretul care spune că "lumea este hrănită pe calea conductei (care este) R. Hanina Fiul Meu", aşa cum am auzit de la maestrul meu» (p. 524) - citează autorul dintr-o formulare aparţinând lui Cordovero. Imaginea aceasta de scară-conductă trimite inevitabil, observă profesorul Moshe Idel, la celebrul verset din Evanghelia după Ioan unde Iisus îi spune lui Natanael: "De acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului" (Ioan 1, 51). Cu alte cuvinte, cu cât aprofundezi studiul comparat al celor două mistici, cu atât paralele se impun mai clar, cu atât ruptura se risipeşte în lumina inteligenţei de ordin spiritual.

Concluziile savantului duc spre trei principale specii de filiaţie care "devin mai proeminente" (vezi p. 583-584):

(1) "Ca parte a unei autopercepţii mesianice: Abulafia, Ţvi şi Cardozo au fost figuri mesianice, iar recursul lor la conceptul de filiaţie este legat, evident, deşi niciodată exclusiv de această interpretare (…) Dar, deşi mesianice, aceste figuri nu sunt niciodată ispăşitoare, spre deosebire de fiul ultim din creştinism care suferă pentru alţii".

(2) "În cazuri în care există o întoarcere la literaturi iudaice mai vechi, fie reale fie imaginare. Mă refer aici la Abulafie şi la "Zohar", unde accesul la diverse teme mai vechi este foarte plauzibil (…). Importanţa lui Enoh şi Metatron în aceste cazuri este destul de evidentă şi putem menţiona şi scrierile lui R. Nehemia ben Şelomo ca făcând parte din această categorie".

(3) «În cazurile în care impactul creştinismului asupra gândirii iudaice devine mai accentuat, aşa cum am văzut, de exemplu, în "Sefer ha-Meshiv" şi la Cordozo, unde avem ceea ce eu numesc o influenţă "laterală", deşi în aceste cazuri mesianismul este şi el evident».

În ceea ce priveşte amplasarea vizavi de Hristosul creştin - poate un cercetător creştin ar fi avut o altă poziţionare - Moshe Idel concluzionează că «rolul pe care l-a avut "imaginarul" filiaţiei divine în discuţiile de mai sus arată că marea divergenţă dintre unele forme de iudaism şi creştinism nu este filiaţia divină, ci cristologia" (p. 623).

O carte monumentală, un autor celebru, erudit, subtil şi deosebit de profund, un nou prilej de aprofundare a cunoaşterii întru Hristos…

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu"). Din 2007 este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi profesor de istoria religiilor în învăţământul preuniversitar. A ţinut cursuri şi seminarii de introducere în istoria şi antropologia religiilor la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu". A susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual -, producător şi realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-şef al revistei Adevărul literar şi artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea "În căutarea duminicii. Sacru şi profan în epoca foiletonistică" (Editura Paralela 45, 2008).