Opinie Sorin Pâslaru: Abia când pui menghina la lucru afli unde doare

"Dacă nu acţionam să începem acum restructurarea, pierdeam momentul. Îl scăpam". Cam aşa au sunat vorbele unuia din cei mai înalţi funcţionari ai statului român, în mijlocul câtorva invitaţi la sărbătorirea Zilei Europei, la puţin timp după anunţarea tăierilor de salarii şi de pensii din vara acestui an.

Nu se mai putea. Aparatul nu mai avea benzină să funcţioneze. Salarii în creştere cu 30% pe an timp de cinci ani, dar şi plus 30% la numărul de funcţionari publici în aceeaşi perioadă - evoluţie asupra căreia Ziarul Financiar avertizase încă din vara anului 2005, primul an de guvernare al alianţei PNL-PD-L - nu mai puteau fi susţinute.

Momentul anului 2010 - tăierea salariilor din administraţie - a fost un şoc comparabil cu închiderea companiilor de stat şi băncilor pe pierdere în anii '97-'98. Poate deveni un moment zero în reforma administraţiei publice.

Sigur, se poate pune problema de ce s-a mers pe o prognoză bugetară pe creştere în 2010 - care a permis un anumit nivel al cheltuielilor, nesustenabil, deşi toate datele arătau că nu are de unde să-şi revină economia - astfel încât a fost nevoie de aplicarea unei măsuri-şoc.

Retrospectiv, fostul ministru de finanţe Sebastian Vlădescu recunoaşte acum că bugetul pe 2010 a fost construit în mod conştient pe date nerealiste, de creştere, pentru că aşa ar fi vrut premierul. Premierul îl acuză că nu a restructurat la timp ministerul.

Nu se poate şti ce discuţii au fost acolo, se văd doar rezultatele. Important este însă ca determinarea din iunie 2010 să nu se oprească. Cea mai bună pârghie din acest punct de vedere este transparenţa. Pentru că abia o decizie ulterioară, care nu a apărut în niciun Monitor Oficial, dar a provocat valuri la fel de mari ca tăierea salariilor - şi anume publicarea salariilor bugetarilor pe site-urile instituţiilor - a arătat cât de lung este drumul restructurării reale a sistemului public.

Între 2000 şi 2008, timp de nouă ani consecutivi de creştere economică, administraţia a crescut peste posibilităţile statului de a strânge venituri la buget.

România nu stă prost în ceea ce priveşte numărul de funcţionari raportat la suta de locuitori, dar are o mare problemă în ceea ce priveşte ponderea cheltuielilor cu bugetarii în veniturile statului. Astfel, cei 489.000 de funcţionari (administraţie publică şi asigurări sociale plus interne, apărare şi servicii secrete) cât erau în medie în 2009 conform Eurostat, înseamnă 2,2 funcţionari la suta de locuitori. Polonia are 2,7 funcţionari la suta de locuitori, Ungaria 2,8, Cehia 3,1 iar Franţa 4,5%!

Ce au aceste state şi nu are România: o pondere a veniturilor bugetare în PIB de 40-45% din PIB, faţă de 32% aici.

De aceea este relevantă ponderea cheltuielilor cu salariile bugetarilor în totalul veniturilor bugetare, şi anume 33% în România, faţă de 20% în Cehia sau 25% în Ungaria.

Cu alte cuvinte, nu avem mulţi funcţionari raportat la populaţie, dar sunt prea mulţi şi sunt plătiţi prea bine raportat la ceea ce fac.

Productivitatea este aici cuvântul-cheie. Din acest punct de vedere, presiunea pe restructurare de acum încolo este necesar să se facă având în vedere aceşti indicatori - productivitatea şi cheltuielile raportate la venituri.

Pe de altă parte, evoluţia economiei din ultimii doi ani dar şi din cei nouă ani anteriori de creştere economică arată că pentru România se pune din ce în ce mai mult o problemă strategică: poate fi eficienţa cheltuielilor publice şi a investiţiilor mărită printr-un proces de (re)centralizare şi reorganizare instituţională?

Există deja semne că această chestiune este asimilată la vârf.

De exemplu, Garda Financiară şi Vama vor fi incluse în Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, iar ANAF va închide 30% din administraţiile fiscale şi va trece de la organizarea pe judeţe la cea regională.

La fondurile europene, se pune tot mai serios problema dacă eficienţa absorbţiei nu ar putea fi îmbunătăţită prin crearea unui organism unic de coordonare, cu responsabilitate directă pentru activitatea fiecărui organism. Acum, există o Autoritate de Coordonare a Instrumentelor Structurale în cadrul Ministerului Finanţelor, dar fiecare minister are responsabilitatea sa pe fonduri europene.

Însuşi preşedintele a pus problema recent: de ce nu s-ar putea lucra şi la Ministerul de Interne sau de Finanţe pe regionale şi nu pe judeţe?

Descentralizarea construieşte, dar în timp. Resursele se risipesc în anii buni, iar în anii slabi, fără încasări la buget, motorul nu poate fi repornit prin investiţii publice pentru că sunt prea dispersate pentru un efect masiv. Iar descentralizarea poate deveni uşor un atu desăvârşit pentru dezmăţ bugetar.

Puţini ştiu că, din cele 10 miliarde de euro cheltuieli cu salariile bugetare pe an, doar o treime aparţin direct guvernului, adică ministerelor. O altă treime costă salariile aşa-numitelor "instituţii autofinanţate" (un nonsens de fapt - cea mai "autofinanţată" instituţie ar fi ANAF în această logică), iar o altă treime sunt salariile de la administraţiile locale.

De fapt abia acum, în vâltoare, ies la iveală punctele nevralgice. Abia când pui menghina la lucru afli unde doare. Întrebarea este: se va risipi sau se va folosi energia acelui moment zero pentru a se obţine într-adevăr eficienţă în actul administrativ?